LILIANA PANĂ

Liliana Pană: Cred că cine vrea să facă teatru cu adevărat, va avea parte de vis.

Un interviu de Ovidiu Miculescu

Cele mai recente roluri în care ați apărut pe scena Teatrului Mic sunt Marie în „Lecția” de Eugène Ionesco, regia Radu Iacoban, 2019 și Anna în „Familia Jeleznov”, adaptare după „Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, direcția de scenă Gelu Colceag, 2018. Să vorbim pentru început, puțin, despre aceste două spectacole, cele mai proaspete în memoria publicului.

Fiecare întâlnire este extraordinară pentru mine, iar întâlnirea cu Eugen Ionescu a fost foarte puternică datorită lui Radu Iacoban care m-a provocat. Nu prea îl înțelesesem pe Ionescu și am plecat încet, de la asimilarea logică a textului, cum de altfel procedez de obicei. Ăsta ar fi genul meu. Mă preocupă situația scenică, scopul, relația dintre personaje și, iată, am avut ocazia să lucrez așa și la Lecția și la Familia Jeleznov. Domnul Colceag este unul dintre regizorii cu care îmi doresc foarte mult să lucrez, îmi place cum construiește situațiile scenice, relațiile dintre personaje. A construi o relație, o situație, a găsi un scop, mi se pare adevărata muncă actoricească. Ionescu și Gorki sunt foarte diferiți, dar eu plec din același punct, de la text, de la opera autorului, epoca în care se încadrează și astfel ajung, în final, în acele lumi diferite. Acest proces pe care-l parcurg împreună cu regizorul mi se pare magic.

În trupa teatrului au intrat în ultimul timp foarte mulți colegi tineri. Ce ne puteţi spune despre ei, ați interacționat pe scenă sau în preajma ei?

Cu tinerii mei colegi m-am întâlnit la „Deșteptarea primăverii” în regia lui Vlad Cristache. Am trăit o experiență extraordinară alături de ei, au venit cu prospețimea lor, cu aerul lor liber, sunt interpreți capabili să facă față oricărei partituri, sunt capabili să preia ștafeta. Am continuat colaborarea cu ei la proiectul „Romeo și Julieta”, o piesă a tinereții, un text greu, pe cât de cunoscut, pe atât de greu, un colos. Alături de actorii tineri am descoperit lucruri care trăiau în mintea mea, dar pe care nu le exprimasem până să-i întâlnesc. Cu ei am făcut un teatru deloc industrial, a fost loc de cercetare, de experimente și de greșeli. Metoda de lucru fast-food eu cred că distruge noțiunea de teatru. Teatrul este o căutare, eu îi încurajez pe tinerii mei colegi la această căutare sacră, trebuie învățați ce este umilința, cum spune Nina Zarecinaia în „Pescărușul”. S-ar putea să-i motiveze să lucreze serios, să se autodepășească. Este datoria noastră să-i învățăm ce înseamnă esența vieții de actor. Toate aceste lucruri se moștenesc și se dau mai departe, și eu le-am învățat de la înaintași, nu se naște nimeni învățat, trebuie să muncești, să descoperi și să te descoperi. În tinerețe ține intuiția, dar mai târziu e nevoie să te îmbogățești, altfel rămâi în clișee, stări…

Să ne întoarcem la momentul în care vă aflați în postura lor și în care câștigați, în 1992, Marele premiu la Gala Tânărului Actor, Costineşti, pentru rolul Aneta Duduleanu din Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, regia Florin Zamfirescu. Ce a însemnat acel premiu pentru evoluția carierei Lilianei Pană?

Rolul Aneta Duduleanu din „Gaițele” a fost începutul, eram tânără și trebuia să fiu bătrână. Fără foarte mult machiaj am reușit să fiu de nerecunoscut. Nu știu cum, n-aveam tehnici, așa mi-a venit, eram prea tânără să știu să explic ce și cum, așa mi-a venit. De altfel, această intuiție nu se pierde niciodată, faci că așa îți vine, dar cu timpul mai adaugi și altele. Sigur că nu am uitat începutul și mi-e foarte drag. Când ești recompensat cu premii, nominalizări, e tare bine pentru un tânăr actor, îți dă încredere… Marele premiu la Costinești la Gala tânărului actor, azi Gala Hop, mi-a adus faima la vremea respectivă, burse în Germania și Italia, o statuetă care arăta ca un Oscar. Acest rol m-a adus la Teatrul Mic, doamna Leopoldina Bălănuță m-a văzut în spectacol și am fost invitată să vin în trupa teatrului. Am venit pe ușa din față, dar din păcate nu-i de ajuns fața, dacă spatele nu e asigurat… e cam dificil…

A fost și primul rol la Teatrul Mic… Cum era atunci în acest colectiv?

Eram un copil când am intrat la Teatrul Mic, eram foarte, foarte timidă, de o sensibilitate excesivă, nu eram îndrăzneață, aveam curaj doar pe scenă. Acolo mă simt ca peștele în apă. Din păcate, mi-am dat seama că talentul nu e de ajuns, mai lipsea ceva, ani la rând am încercat să-mi explic ce-mi lipsește, nu cred că am descoperit nici până azi… Pe mine nu prea mă recunoștea lumea în afara teatrului. Doamna Poldi îmi spunea că pe stradă nu dă doi bani pe mine, dar pe scenă am strălucire. Și Vlad Mugur mi-a spus ceva ce n-am să uit niciodată, repetam cu el și într-o zi, la repetiție, m-a bătut pe umăr și mi-a zis „dumneata ai nervi pentru teatru”. A avut dreptate. Nu a fost ușor deloc începutul meu, nu știu de ce, dar într-adevăr am avut nervi și eu cred că am câștigat lupta. Azi mă uit în oglindă și îmi place omul pe care deseori îl văd. Le spun de multe ori tinerilor care vor să devină actori că trebuie să aibă nervii tari. Te costă zbuciumul, frustrarea, ignoranța… am avut colegi care au murit foarte tineri, de necrezut cum au dispărut… Dacă ești fragil, mori. Da, chiar mori de-adevăratelea, nu numai spiritual… E dur. „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”.

Care au fost mentorii Lilianei Pană în perioada studiilor?

Profesorii mei au fost în anul I și II- Constantin Doljan, Adriana Piteșteanu și Gavriil Pinte, la Târgu Mureș. Cu toate că acolo erau doar două locuri și 200 de candidate, am ales să-mi încerc norocul pentru că îmi plăcea orașul. Chiar dacă aș fi picat, ce înseamnă să pierzi un an, când ai 20 de ani?

În anul III m-am transferat la București, la clasa lui Florin Zamfirescu și Doru Ana. Le mulțumesc cu adâncă recunoștință, ceea ce sunt azi sunt datorită profesorilor și a tuturor celor care m-au pregătit și m-au învățat un punct, o virgulă, în acest drum. Îi mulțumesc lui Petrică Gheorghiu, Nicolae Iliescu, Stelian Nistor, Teodora Mareș, lui Florin Zamfirescu, Doru Ana, Leopoldina Bălănuță, Ștefan Iordache, Sanda Manu, Virgil Ogășanu, Andrei Șerban, Radu Penciulescu, David Esrig. Întâlnirea cu acești oameni a fost determinantă pentru mine.

Odată intrată în trupa Teatrului Mic, premierele s-au succedat într-un ritm alert, an de an. A fost într-o anumită măsură o continuare a școlii pe scena unui teatru profesionist? Ați colaborat și cu alte teatre din București. Ce v-a ținut aproape de Teatrul Mic?

Am colaborat cu mai multe teatre, cu Teatrul Evreiesc în tinerețe, de unde am niște amintiri foarte plăcute, un colectiv cald, uman. Apoi la Bulandra cu domnul Andrei Șerban, de curând cu Silvia Roman la Teatrul de Comedie. Ca la Teatrul Mic, însă, nu a fost nicăieri, a fost atât de amestecat, am trăit atâtea stări, aici, că m-am îndrăgostit iremediabil de acest loc. Spiritul acestui loc are legătură cu mine, ceva din praful spiritual al marilor artiști care au fost aici, a căzut și pe umerii mei.

Din lunga listă de premiere de la Teatrul Mic, care a fost personajul dvs. preferat? Care puteți spune că a fost rolul care v-a marcat evoluția?

 Nu am un rol preferat, toate sunt o parte din mine. Nu pot iubi mai mult mâna dreaptă decât pe cea stângă…

Care au fost partenerii de scenă, alături de care v-ați simțit cel mai bine?

Cum spuneam, lucrurile sunt amestecate, dar m-am întâlnit cu colegi pe care nu-i pot uita, care mi-au fost parteneri minunați. Teatrul fiind o muncă de echipă, un spectacol nu se poate naște dacă nu există un colectiv omogen, oameni care să se înțeleagă, să vorbească același limbaj, să practice același stil de muncă, să gândească la fel despre teatru. Sigur pot fi și diferiți, dar din asemenea legături nu prea au ieșit spectacole mari. Prin natura lor actorii sunt ființe egocentrice, se concentrează asupra lor, tentați mai mult să primească decât să dea. Dacă partenerul nu-ți răspunde sincer riști să devii fals, riști să minți. Una dintre laturile magice în munca noastră este relația între personaje, între oameni.

Care e atmosfera în culisele scenei Teatrului Mic?

 Au fost perioade și perioade la Teatrul Mic, nu sunt un judecător bun, nu pot da vina pe nimeni că uneori lucrurile n-au mers cum trebuie, că n-a fost un repertoriu puternic… Caut să văd greșeala din ambele părți. Știți cum e într-o relație, nu numai unul este de vină… Important este că, azi, Teatrul Mic trece printr-o perioadă bună, e o atmosferă de creație. Chiar dacă un teatru nu reușește să devină o casă pentru toți actorii, ei se simt uniți în multe privințe și au posibilitatea de a crea.

Pentru că faceți parte demult din această familie, spuneți-ne ce părere aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre evoluţia din ultimii ani?

Teatrul Mic are o voce unică, inconfundabilă. Eleganța, măsura, stilul, lumina, exercițiul permanent face din acest loc o instituție care găzduiește mari performanțe actoricești, regizorale, scenografice.

În materie de film, sunt câteva lungmetraje în biografia dvs. Totuși ați rămas mai aproape de scena de teatru. De ce?

Modalitățile de expresie în teatru și în film sunt diametral opuse. Îmi place teatrul pentru că îți dă posibilitatea să elaborezi, să cauți, să descoperi. Am luat premiu de debut la film pentru „Dragoste și apă caldă”, dar o perioadă mare cinematografia română a mers destul de greu și dacă nu faci ceva multă vreme, oamenii te uită, apoi vin alții… e firesc. Acum se fac multe filme, avem regizori importanți, cine știe, într-o zi…

În ziua de azi este important, ca actor, să faci televiziune? Sau poţi rămâne în atenţia publicului şi fără acest…ajutor?

Este un ajutor imens să faci televiziune. Dacă ai vizibilitate, asta face bine, și pentru aprecierea din partea regizorilor, dar și a spectatorilor. Să fim serioși, nimeni nu vrea să se facă actor și își dorește să joace doar la el în sufragerie, să rămână un ilustru necunoscut. Sigur că vrei să fii văzut, apreciat.

În ultimul timp, teatrul independent a făcut pași importanți înainte. Din perspectiva dvs. care este reflexul acestei scene asupra vieții teatrale de stat din România?

Există foarte multe lucruri frumoase în teatrul independent, mari performanțe. E un teritoriu unde ai posibilitatea să cauți, să fii liber. Am lucrat și eu în teatrul independent, când aduci de acasă și recuzită și costume, investești din toate punctele de vedere. Asta te face să fii mai responsabil, mai implicat. Am avut o experiență foarte frumoasă cu regizoarea Jenniffer Coralles, am făcut „Domnișoara Iulia”, un proiect foarte frumos. Un alt proiect care mi-a rămas la suflet a fost „Tramvaiul Popescu”, pe versurile poetului Cristian Popescu, în regia lui Gavriil Pinte. Se juca într-un tramvai. Mai târziu, proiectul s-a jucat și la Sibiu. Teatrul independent este un vis frumos, sunt mulți actori care joacă și au început cu un vis. Asta nu înseamnă că e același vis pentru toată lumea. Nu înseamnă nici că lucrurile sunt idilice tot timpul, câteodată sunt extrem de crude. Cred, însă, că cine vrea să facă teatru cu adevărat va avea parte de vis.