VIOREL COJANU
Viorel Cojanu: Teatrul Mic a devenit o altă familie din care fac parte. E foarte important, mai ales în timpuri ca acestea, să știi că aparții unui loc.
Un interviu de Ovidiu Miculescu
Din 2007 sunteţi prezent aproape an de an în premierele Teatrului Mic. Cele mai recente roluri sunt în „Vinovat. Nevinovat.” de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu, regia artistică Gelu Colceag, 2020, „Nevermore”, regia Dragoș Galgoțiu, 2019, „Scrisori de pe front”, docu-teatru, adaptare după „Scrisori de pe front” de Mirela Florian și „Note de război” de Slt. Ioan R. Marinescu, 2018, „Familia Fără Zahăr” de Mihaela Michailov, regia Radu Apostol, 2017 sau „East Meets West?” de Theo Herghelegiu, regia Theo Herghelegiu, 2017.
După mai bine de 10 ani, aveţi un sentiment de apartenenţă la trupa teatrului?
Uau! Vorbim deja de ”mai bine de 10 ani”!?! Uau! Pentru mine nu există doar ”trupa Teatrului Mic”. Eu văd Teatrul Mic ca pe o familie artistică, tehnică și administrativă… Ca-n orice familie numeroasă, e greu să îți cunoști toți unchii, toate mătușile și toți verii… Din 2008, anul în care am luat concursul de angajare, Teatrul Mic a devenit o altă familie din care fac parte. Pot spune că în acest moment am trei familii frumoase: familia ”de acasă”, familia Teatrul Mic și familia Replika. E foarte important, mai ales în timpuri ca acestea, să știi că aparții unui loc, că ai în jurul tău oameni alături de care poți să încerci lucruri, poți să greșești, că ai pe cine să te sprijini sau chiar să oferi o mână de ajutor!
Care dintre rolurile jucate la Teatrul Mic au însemnat mai mult pentru Viorel Cojanu? De asemenea, care dintre marii actori ai Teatrului Mic v-au fost parteneri memorabili?
Fiecare spectacol reprezintă una dintre multele ”întâlniri” pe care le ai în viață. Întâlniri cu oameni, cu situații, cu contexte… și de foarte multe ori, cu tine însuți. Acum, depinde de fiecare cât de multe lucruri vrea să păstreze de pe urma acestor întâlniri. Fiecare dintre aceste întâlniri a fost ”memorabilă” și de la fiecare artist (actor, regizor, dramaturg, scenograf, coregraf etc.) cu care am colaborat am avut ce să învăț. Îmi este foarte greu să fac o listă cu roluri sau artiști. Fiecare, rol sau artist, a venit și a mai contribuit cu câte ceva la traseul meu uman și artistic.
Au trecut aproape 20 de ani de când aţi absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, la clasa prof. Dem Rădulescu și George Ivașcu. L-aţi prins, probabil, în ultimii ani de profesorat pe Dem Rădulescu.
Cum era să fii studentul lui?
Fantastic! Era incredibil cum îți explica – în cheia lui comică, personală – ce drame trăiesc personajele lui Cehov sau Ibsen, de exemplu… cum/ ce gândesc, cum/ ce iubesc, cum/ ce urăsc, cum/ ce trăiesc. Chiar dacă cele mai multe reprezentări artistice pe care ni le oferea la curs erau într-o cheie comică, gândurile și sentimentele personajelor îți rămâneau foarte clar în minte. Acel celebru ”păi, nu te miri!?!” al domnului Profesor, se poate spune că reprezintă esența actoriei… și nu numai. Ce face ”mirarea” ? Te face să îți pui una dintre cele mai importante întrebări din teatru: de ce?… De ce se duce Romeo la balul mascat organizat de familia Capulet? De ce m-a luat regizorul pe mine, pentru rolul Romeo? De ce montează regizorul, în 2020, ”Romeo și Julieta”? Pentru actor este foarte important să știe să gândească pe scenă. Și nu mă refer la faptul că trebuie să fie un om de o cultură și inteligență peste medie, ci că orice acțiune (fizică sau verbală) a oricărui om pleacă de la un gând și reprezintă o atitudine. Iar personajul este un om și reprezintă o atitudine!
În afara maeştrilor din facultate, întâlnirea cu ce personalităţi ale vieţii teatrale româneşti v-a marcat cariera sau evoluția profesională?
Cred că una dintre cele mai importante întâlniri din viața mea profesională a fost întâlnirea umană cu echipa producției ”Woyzeck”, de la Teatrul ”Maria Filotti”, din Brăila. Am avut norocul să prind finalul acelor perioade din teatrul românesc în care lucrul la un spectacol era practic un cantonament. Au fost șase luni de zile de căutări, de experimentări, de renunțări și de realizări în care artiști ca Radu Apostol, Dorina Crișan Rusu, Florin Fieroiu, Alina Herescu sau oricare dintre colegii mei actori sau tehnicieni și-au pus amprenta pe ceea ce sunt acum.
Aţi colaborat cu mai multe teatre de proiect şi înainte şi de când sunteţi angajat la Teatrul Mic. Vă atrage scena teatrului independent? Aţi jucat la Centrul de Teatru Educațional REPLIKA, PopUP Theatrics și Doctor’s Studio, Teatrul LUNI de la Green Hours. Ce este diferit în teatrul independent faţă de atmosfera unui teatru de stat, precum Teatrul Mic?
Probabil punctul de pornire. Acel ”de ce?”. De cele mai multe ori, un demers din zona independentă pornește de la o problematică socială, politică și comunitară, pe care încearcă să o aducă în dezbaterea publică , prin mijloacele performative. Astfel, ”de ce”-ul devine un motor important în toate etapele pe care un produs artistic le are de parcurs. Din fericire, la Teatrul Mic am avut parte de multe proiecte în care tandemul creator dramaturg-regizor și-a propus să răspundă întrebărilor ”De ce acest demers cultural? De ce acum?”. Amintesc aici: „Ca pe tine însuţi” de Maria Manolescu, regia Radu Apostol; „Anul dispărut. 1989”, de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, „Familia Fără Zahăr”, de Mihaela Michailov, regia Radu Apostol, „Vinovat. Nevinovat.” de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu, regia artistică Gelu Colceag.
De ce aţi optat totuşi pentru Teatrul Mic?
Nu știu dacă eu am optat pentru Teatrul Mic sau Teatrul Mic a optat pentru mine! Cred, mai degrabă că așa a fost să fie. De felul meu, eu sunt o persoană excesiv de timidă, în viața de zi cu zi. Nu îmi plac concursurile, castingurile, situațiile în care trebuie să ”demonstrezi”… Sunt un pic atipic, din punct de vedere al ”îndatoririlor” unui actor. Cu o lună de zile înainte de concursul de la Teatrul Mic, fusesem angajat cu carte de muncă la Teatrul de Stat din Constanța și intrasem deja într-un proiect important acolo. Deci… se putea spune că ”aveam un loc sigur”. Cu toate acestea și cu toată teama mea de ”demonstrații”, am mers la concurs și am fost angajat. Deci… așa a fost să fie!
Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre proiectele acestuia din ultimii ani?
Mi se pare o etapă foarte importantă pe care Teatrul Mic o traversează, în această perioadă. Este singurul teatru cu tradiție din peisajul cultural bucureștean, care are ambele săli de spectacole intrate pe traseul complicat al reconsolidării; avem o sală nouă (pe Str. Gabroveni, Nr. 57) care trebuie să își găsească și să își consolideze publicul; avem reprezentații ale spectacolelor importante mutate în alte instituții culturale din București, etc. Cu toate acestea, Teatrul Mic rămâne o instituție de cultură care produce în continuare spectacole remarcate atât de publicul larg, cât și de critica de specialitate.
Care sunt spectacolele din ultimele stagiuni care vă plac cel mai mult? De ce?
Of! Din păcate, aici am lacune mari. De când cu Replika, merg foarte rar, spre deloc, la teatru. Ceea ce nu e bine! Mereu, când mai aud despre vreun spectacol care merită văzut, îmi spun că trebuie să îmi trec OBLIGATORIU în calendar, data când se mai joacă. Noroc cu festivalurile naționale în timpul cărora reușesc ”să recuperez”.
Multe roluri în filme româneşti în biografia lui Viorel Cojanu dar şi apariţii în titluri internationale, precum „Cold Mountain” (2003), regia Anthony Minghella. Cum ajunge un actor român să prindă un rol într-un film străin de anvergură?
Cu puțin noroc… cred!
O altă latură a activităţii lui Viorel Cojanu a fost reprezentată de dublajele de desene animate, precum „Cars 3″ (2017), regia Brian Fee, „Trolls” (2016), regia Walt Dohrn, Mike Mitchell, „The Good Dinosaur” (2015), regia Peter Sohn şi nu numai, dintre cele mai recente. Ce are special această parte a actoriei?
E foarte provocator să reușești să dai viață unui personaj folosindu-te doar de un singur instrument al meseriei de actor: vocea! În teatru sau în film, pentru dezvoltarea unui personaj, a unei ființe, îți folosești tot arsenalul de instrumente de care dispui: postură, gestică, mimică, voce etc. Pe când la dublaj, ai deja creată imaginea unui personaj, iar vocea ta trebuie să completeze această imagine. Această armonie între imaginea deja creată și vocea actorului este foarte importantă. De foarte multe ori, chiar dacă ești în spatele unui microfon și ”nu te vezi”, gândind ceea ce spui, ajungi să gesticulezi exact ca personajul pe care îl interpretezi, ajungi să preiei atitudinea. Asta face gândul pe care îl pui în spatele oricărei replici.
Este important, ca actor, în ziua de azi, să apari şi în alte medii? Sau îţi poţi permite să apari doar pe scena de teatru?
Cred că este foarte important pentru un actor să exploreze cât mai multe dintre ”mediile” specifice meseriei. Și nu o spun din punctul de vedere al notorietății, ci din punctul de vedere al acumulării mai multor experiențe profesionale, artistice și umane. Fiecare mediu artistic are specificitatea lui și cu cât explorezi mai mult, cu atât mijloacele tale se diversifică și ai cât mai multe instrumente de folosit în meseria ta de actor.
Care este publicul ideal pentru dvs.? Există așa ceva în teatru? Ce credeţi că ar atrage publicul tânăr în sala de teatru?
Nu știu cum ar trebui să fie publicul ideal. Fiecare spectacol de teatru, fiecare film, fiecare tablou, fiecare melodie, fiecare produs cultural are publicul său. Ideal sau nu, important e că există acest public și că rezonează la ceea ce transmite acel produs cultural. Publicul tânăr nu este atât de complicat, pe cât vrem noi să credem. Dacă un spectacol de teatru abordează o problematică cu care publicul tânăr se confruntă, dacă aduce în discuție nevoi și preocupări cu care tânăra generație se confruntă, dacă este conceput și creat pentru ei și cu mijloace artistice cu care ei sunt familiarizați, tinerii vin la teatru. Cel mai bun exemplu este spectacolul ”Deșteptarea primăveri”, de Frank Wedekind, în regia lui Vlad Cristache.
Alături de cine ar vrea să se afle pe scenă Viorel Cojanu dintre actorii români, în anii care vor urma?
Mă bucur de orice întâlnire artistică. Din fiecare am câte ceva de învățat. Cel mai important este să pornești cu mintea și sufletul deschise.
Dacă ar fi să ne raportam la prezent însă, cu incertitudinile lui, ce ar fi trebuit să facă Viorel Cojanu în această primăvară şi cum s-au transformat toate aceste planuri, în urma suspendării vieţii de spectacol, în contextul pandemiei de COVID-19?
Ar fi trebuit să începem implementarea a 4 proiecte la Centrul Replika, ar fi trebuit să merg în străinătate în cadrul a două proiecte de teatru social și comunitar, ar fi trebuit să mă bucur de întâlnirea cu publicul spectator după cea mai recentă premieră de la Teatrul Mic – „Vinovat. Nevinovat.”, de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu, regia artistică Gelu Colceag – ar fi trebuit să încep repetițiile la un nou spectacol creat de regizoarea Leta Popescu, pe un text de Maria Manolescu… Acum… Cele 4 proiecte le-am regândit pentru mediul online, cele două deplasări au fost amânate pentru vremuri mai prietenoase deplasărilor în străinătate, reîntâlnirea live cu publicul spectator de la Teatrul Mic sau Centrul Replika este așteptată cu nerăbdare, iar noul spectacol a fost transformat și adaptat noilor realități.
Cum ţine legătura actorul Viorel Cojanu cu publicul în această perioadă, în care totul se întâmplă online ?
Indirect. Prin activitățile online ale Teatrului Mic și ale Centrului Replika.
Credeţi că vor exista schimbări generate de impactul acestor luni exclusiv online din viaţa artistică bucureşteană şi nu numai? Sau aveţi încredere în faptul că lumea va reveni în sala de spectacol imediat ce va fi posibil?
Sunt convins că publicul va reveni în sala de spectacol imediat ce va fi posibil. Este foarte greu să înlocuiești acel schimb live de energie și emoție pe care participarea într-o sală de teatru reușește să o creeze.