IONUȚ VIȘAN

Ionuţ Vişan: Trebuie să joci spectacolul în fața unui public care vine să vadă o poveste.

Interviu realizat de Ovidiu Miculescu

 Faceţi parte din tânăra generaţie a Teatrului Mic. În anii de facultate, l-aţi avut ca profesor pe Gelu Colceag. Ce influenţă a avut el asupra formării dvs ca actor?

Da, fac parte din trupa „tânără” a  Teatrului Mic și senzația mea e că acest lucru este o „codiță” a școlii de teatru (UNATC) pentru că în perioada în care eram eu student, domnul Colceag era rectorul universității, acum sunt actor unde dumnealui e director. Deci, aparent nu s-a schimbat nimic şi asta e bine. Nu am avut ocazia să mă întâlnesc cu domnul profesor la clasă, dar am avut bucuria de a lucra cu dânsul la un spectacol la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti.  Este vorba de „Sinucigașul” de Nikoai Erdman, unde eu jucam rolul Podsekalnikov. Lucrul la acest spectacol nu exagerez cu nimic când spun că a fost ca o a doua școală. Am învățat de la domnul Colceag foarte multe lucruri legate de actorie și de teatru în general. Am devenit un pic mai actor după rolul acesta.

Cele mai noi roluri de la Teatrul Mic sunt Alberto Montani, cofetar în „Nevermore”, regia Dragoș Galgoțiu, 2019, Azolan în „Legături primejdioase” de Cristopher Hampton, după romanul lui Chordelos de Laclos „Legături primejdioase”, regia Cristi Juncu, 2019 şi Richard al II-lea în „Viața și moartea lui Richard 2″ de William Shakespeare, regia și versiunea scenică Radu Iacoban. Vorbiţi-ne puţin despre experienţa rolului Richard al II-lea.

 Am fost plăcut surprins și puțin speriat când Radu mi-a propus rolul acesta. Nu mai lucrasem niciodată împreună și nu înțelegeam de unde are el atâta încredere  în mine. Evident că nu i-am arătat asta, „m-am făcut că plouă”… Apoi am avut câteva întâlniri separate, în care el mi-a explicat şi desfăcut foarte frumos rolul, mi-a explicat toate situațiile concrete din spatele poeziei şi ușor, uşor totul a devenit mai limpede. Am mai uitat de presiunea shakesperiană și am început să lucrez ca la orice alt rol. Aici am aflat ce înseamnă cu adevărat spiritul de echipă, pentru că absolut toți colegii mei au pus (cu entuziasm și profesionalism) umărul la crearea acestui spectacol, neținând cont de densitatea rolului. A ieșit spectacolul pe care l-ați văzut sau pe care vă invit să-l vedeți. Eu mă declar mulțumit!

  La Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești aţi jucat nu mai puţin de 8 ani. Ce a însemnat pentru dvs această etapă ? Ce roluri v-au rămas în memorie ?

    La Teatrul Toma Caragiu am jucat și încă joc de 11 ani. Din 2009. Acolo am debutat (Ferdinand din Furtuna, regia Cristi Juncu). Acolo am avut primele mari emoții, acolo am învățat că nu e  greșit „să nu știi” și că nu e greșit să greșești. Acolo am învățat că există zile bune și zile mai puțin bune. Acolo m-am format și am devenit ce sunt acum. Cu bune și cu rele. Roluri care mi-au rămas în memorie? Toate, dar dacă ar fi să numesc câteva… Treplev – Pescărușul, Kurt – Chip de foc, Podsekalnikov – Sinucigașul, Tom – Menajeria de sticlă, Gabriel Law – Când ploaia se va opri.

În paralel vă regăsim şi în spectacole la Teatrul „Maria Filotti” Brăila. Având această experienţă destul de consistentă, puteţi spune că se simte o diferenţă între teatrele de provincie şi cele din Bucureşti ?

Nu. Teatrul functioneză după aceleași principii și reguli peste tot. Sau cel puțin pe unde am fost eu așa e. Ba da, ar fi o diferență (dar nu mă refer la Ploiești când spun asta), în provincie oamenii sunt mai cu „timp”, totul e mai tihnit… şi parcă e mai mult timp pentru teatru. În București se aleargă mult mai mult.

Este publicul din ţară semnificativ diferit faţă de cel din Bucureşti ?

Da, publicul e foarte diferit. E diferit chiar de la oraș la oraș. Diferența dintre provincie și capitală este că în provincie publicul se epuizează mult, mult mai repede.

Teatrul de Artă București  şi Unteatru. Aţi jucat destul de multe spectacole pe ambele scene. Care este diferenţa de abordare a unui spectacol la un teatru independent şi la un teatru „de stat”, cum este Teatrul Mic. Este ea definitorie, sau ţine de abordarea fiecăruia ?

Cel mai mult am jucat la Unteatru, la Teatrul de Artă am jucat un singur spectacol şi asta demult. Diferența principală dintre teatrul independent și cel de stat este că la teatrul de stat sunt bani (mulți, puțini… sunt). Mă refer la bani de producție, colaboratori etc.  Teatrul independent trăiește exclusiv din încasări, deci abia mai respiră. Diferențe de abordare nu sunt sau nu cred că sunt, cel puțin eu niciodată nu am tratat diferit treaba asta. Tot o perioadă de lecturi e și într-o parte și în cealaltă, apoi o perioadă în care se ridică spectacolul într-o plantație de decor, atâta doar că la teatrul independent se întâmplă uneori ca plantația să fie de fapt decorul în sine. Până la urmă tot trebuie să joci spectacolul în fața unui public care vine să vadă o poveste și a plătit un bilet și nu poți să le spui la început : „Știți, noi nu am avut bani deloc, așa că am repetat mai puțin și nu prea știm textul”. Indiferent de condiții, toată lumea își dorește un spectacol bun.

Mozart în „Mozart și Salieri” după Pușkin, regia Radu Apostol, 2016, la Opera Națională București. Iată ceva mai special. Cum a fost acest rol ? Ce experienţe v-a oferit ?

E foarte frumoasă întâmplarea asta cu Mozart și Salieri. Am intrat în distribuție printr-o recomandare, adică nu a fost un casting sau altceva. Și am început repetițiile alături de doi oameni pe care eu îi admiram și îi admir foarte mult, Radu Apostol și Cristi Iacob. A fost o experiență foarte nouă, pentru că pe lângă situația propusă de Pușkin, pe care o aveam noi de jucat, au fost inserate foarte multe fragmente muzicale din lucrări de Wolfgang Amadeus Mozart şi Antonio Salieri. Mozart eu mai știam, dar Salieri chiar nu avusesem curiozitatea de a-l asculta niciodată. Din tot spectacolul, cel mai adânc întipărit în memorie și în suflet mi-a rămas Spiriti Invisibili a lui Salieri intrepretată foarte puternic de Marius Boloș.

Din 2009 aţi jucat în mai multe filme, printre care „6.9 pe scara Richter” (2016), regia Nae Caranfil. Vă place atmosfera platoului de filmare sau rămâneţi un om al scenei.

Chiar în 6,9 pe scara Richter joc cel mai puțin. Defapt nici nu se cheamă că joc, ce fac eu acolo… mai degrabă „apar”. Îmi place atmosfera de pe platoul de filmare, sigur că da. Îmi place atmosfera care se crează în orice loc unde urmează ca eu să „joc” ceva, cât de mic.

Este important să faci si film şi televiziune pentru a te considera un actor complet?

Nu înțeleg foarte bine sintagma de actor complet. Nu știu ce înseamnă asta. Chiar nu știu, sincer. Nu aș putea spune că e important să faci film și televiziune. Pentru mine nu este, defapt. Nu sufăr că nu prea fac film și deloc televiziune. Îmi fac totuși meseria pentru care m-am pregătit, în teatru și îmi ajunge. Asta nu înseamnă că, dacă mâine mă cheamă cineva sa fac un film, nu mă duc. 🙂

Multe premii în palmaresul actorului Ionuţ Vişan. Premiul publicului pentru „Jaques și stăpânul său” de Milan Kundera, regia Cristi Juncu în cadrul Festivalului FESTin pe Bulevard – 2016, Marele premiu pentru spectacolul „Trădare” de Harold Pinter, regia Sanzianei Stoican în cadrul Festivalului Național de Teatru Independent (FNTi) – 2013, Premiul petru Cel mai bun tânar actor pentru Leonce din din „Leonce și Lena” în cadrul Festivalului de Teatru Atelier, Sfântu Gheorghe – 2014 şi nu numai. Contează premiile pentru evoluţia unui actor tânăr ?

Nu contează premiile. Și bine că nu contează. După ce iei un premiu din ăsta, a doua zi, tot la repetiție te duci… şi în continuare te simți ca un începător și nu știi pe ce să pui mâna prima oară. Şi ce dacă ai luat 10 azi, când tu n-ai trecut încă prin toată materia?

Care este atmosfera într-o familie de actori ? Înteleg că şi soţía este tot actriţă ?

Păi cum să fie? Și acasă și la teatru, vorbesc mereu despre același lucru: teatru! Și asta e foarte frumos pentru că nouă chiar ne place teatrul.

Ce îl poate determina pe un absolvent de liceu de arte plastice să se îndrepte spre o carieră în teatru ?

Am intrat acum niște ani într-o sală de spectacole, si am fost definitv cucerit. Dar am ajuns să cred, cu timpul, că eram în căutare de altceva în momentele acelea. Teatrul a picat la fix.

Ce roluri vă doriţi să abordaţi în viitorul apropiat ? Cum se întâmplă, vin ele către actor sau trebuie căutate ?

Îmi doresc foarte mult un one man show, dar nu unul pe ideea că vreau eu să fiu singur pe șcenă. Nu. Îmi place de ani de zile un text, cu care eu mă identific și cred că aș spune ceva. Dar nu e niciodată timp. Poate la anul (mereu zic asta). Actorii nu prea vin cu propuneri de texte, în general li se propun roluri. Așa stau lucrurile. Pentru că un actor nu vede în ansamblu. El poate fi  cucerit de o partitură, dar foarte rar gasește un regizor care să fie în asentimentul lui. Și atunci gândul lui nu are sorți de izbândă.

Există un regizor sau un partener de scenă cu care vă doriţi să colaboraţi şi nu aţi avut încă ocazia ?

Da. Foarte mulți, și mai tineri și mai bătrâni.

Vedeţi Teatrul Mic ca pe un reper în biografia actorului Ionuţ Vişan sau ca pe un loc în care ai motive să stai mai mult ?

Da. Eu sunt un om care se leagă (atașează) foarte tare de locuri, alți oameni etc… Când eram mic și am descoperit teatrul am devenit în scurt timp „copil de mingi”„ la Teatrul G.A. Petculescu din Reșița (acum Teatrul de Vest), și acolo m-am îndrăgostit de ideea de a face parte dintr-o trupă. Deci , da. Aici e bine.