GABRIELA IACOB

Gabriela Iacob: Cred că avem nevoie de o împrospătare, de o reinventare, de o exersare a sincerităţii.

Un interviu de Ovidiu Miculescu

 

Aţi început să jucaţi la Teatrul Mic în 2012. În ultimii 3 ani, nu mai puţin de 5 premiere: Educatoarea în „Vinovat. Nevinovat.” de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu, regia artistică Gelu Colceag, 2020; Rachel Crabbe în „Angajat la doi patroni”, adaptare de Richard Bean după „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, regia Vlad Corbeanu, 2019; Lipa în „Familia Jeleznov”, adaptare după „Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, direcția de scenă Gelu Colceag, 2018; Ducesa de Gloucester, Regina Isabel, Ducesa de York în „Viața și moartea lui Richard 2″ de William Shakespeare, regia și versiunea scenică Radu Iacoban, 2018; Katerina Ivanovna/ Katia în „Karamazovii” de Horia Lovinescu și Dan Micu, după romanul „Frații Karamazov” de F.M Dostoievski, regia Nona Ciobanu, 2017. Roluri destul de diverse. Cu care dintre regizorii amintiţi v-aţi înţeles mai bine, care rol v-a solicitat mai mult?

 

În 2012 am jucat prima oară la Teatrul Foarte Mic în „Somnoroasa aventură” de T. Mazilu. A fost un spectacol foarte drag nouă, în regia regretatului Vlad Stănescu, „Tata Vlad”, cum îl ştia toată lumea teatrală bucureşteană. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru această experienţă.

Mi-e greu să stabilesc cu care dintre regizori m-am înţeles mai bine, fiecare rol a fost şi este esenţial în felul lui. Aş putea spune că mi-ar plăcea să mai lucrez cu Radu Iacoban.

 

Aţi făcut facultatea la Iaşi. Cât de mare este diferenţa între mediul teatral ieşean şi cel din Bucureşti. După încheierea studiilor aţi jucat şi la Iasi, la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri, printre altele, Viola în „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, regia Beatrice Rancea, 2003. Un rol important… Care era atmosfera pe acea scenă?

Da, am facut facultatea la Iaşi. Şi mă bucur că s-a întâmplat aşa. Pe vremea aceea provincia încă era tratată ca o Cenuşăreasă şi noi, absolvenţii din ţară, priviţi cu oarece neîncredere. Mi se pare că, între timp, noi toţi cei care am terminat în provincie am confirmat că putem stârni atenţia şi interesul publicului. La Iaşi am debutat în „A douăsprezecea noapte”, regia Beatrice Rancea, căreia îi mulţumesc pentru încrederea pe care a avut-o în mine. Practic, eram încă în ultimul an de facultate şi nu a fost uşor, dar consider că a fost un pas decisiv. Atmosfera era una foarte frumoasă, îmi amintesc că mi-era puţin frică de actorii mai în vârstă, cu experienţă, dar tot ei au fost şi cei care m-au încurajat mult.

Alte cîteva roluri la Teatrul Naţional din Constanţa, printre care Bianca în „Îmblânzirea scorpiei” de William Shakespeare, regia Paul Bargetto, Iulia în „Șatra”, regia Beatrice Rancea.

La Constanța am stat doi ani şi a fost o perioadă absolut minunată. Spectacolele aveau ca specific faptul că eram o trupă foarte frumoasă, cu o sete nemaipomenită de a da tot şi de a se bucura. Şi chiar ne bucuram! Nu au fost roluri mari, dar erau spectacole dragi şi o atmosferă deosebită.

 

Mai multe roluri în teatrul independent: Godot Café Teatru, Lăptăria lui Enache. Este foarte diferit în teatrul independent, în comparație cu a lucra într-un teatru din sistemul public? Ce vă place mai mult?

Îmi place mai mult de când sunt angajată, pentru că simţi o protecţie pe care nu o ai în teatrul independent. Sigur, şi acesta are părţile lui frumoase, am trăit clipe unice în spectacolele de la Godot sau din Lăptăria lui Enache şi ele nu pot fi comparate cu nimic. Ce mi-a plăcut mult acolo era tocmai faptul că te cam arunci fără plasă (lucru pe care îl prefer şi în spectacolele celelalte), e o doză mai mare de neprevăzut. Dar îmi place mult la Teatrul Mic, îmi place ideea că aparţin unui loc, unui teatru cu istorie. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.

 

Ce v-a adus într-un final la Bucureşti şi de ce aţi optat pentru Teatrul Mic?

Cristi Iacob. Asta ca răspuns la prima parte a întrebării. Şi Teatrul Mic… Pentru că e mare! Sigur că am fost subiectivă întotdeauna, sigur că am fost obişnuită cu el, cu actorii lui, care acum sunt şi colegii mei, cu atmosfera lui, dar dacă ar fi să aleg din nou, tot Teatrul Mic aş alege. Şi nicăieri altundeva nu cred că m-aş simţi mai acasă.

Vă consideraţi ca aparţinând unei generaţii a teatrului românesc, alături de colegii mai tineri din trupa Teatrului Mic?

Da. Deşi ca vârstă nu mă încadrez tocmai în generaţia lor, eu sunt mai mare un pic, dar faptul că ne-am angajat toţi odată ne-a apropiat şi ne leagă cumva. Sper să rămânem aşa şi să ne bucurăm mult timp unii de ceilalţi.

Cum apreciaţi repertoriul actual al Teatrului Mic şi respectiv cum este atmosfera în culisele teatrului?

În culise găsesc că e cel mai interesant, dintotdeauna! Dar acum mi-e foarte greu să vorbesc despre repertoriul actual al Teatrului Mic în perioada asta în care tânjim toţi după viaţa de scenă. Cred că nu pot gândi obiectiv şi lucid.

 

Credeţi că este important, ca actor, în ziua de azi, să faci televiziune?

Nu ştiu cât e de important. Cred că ce e important depinde de la actor la actor, fiecare îşi stabileşte nevoile şi priorităţile. Dar da, cu siguranţă televiziunea îţi dă o vizibilitate mai mare. Rămâne de văzut dacă asta vrei, dacă asta te satisface.

 

Care este publicul ideal pentru dvs.? Există un public de teatru… ideal?

Nu mi-am imaginat niciodată un public ideal. Dar mi-aş dori un tip de teatru ideal. Cred că înainte de a cere, trebuie să fii capabil să oferi. Şi mă interesează mai mult să fiu eu în stare să fac teatru aşa cum şi-ar dori un public ideal, căci „mai fericit este a da, decât a lua”.

 

Să nu ignorăm prezentul însă. Ce ar fi trebuit să facă Gabriela Iacob în această primăvară şi cum s-au transformat toate acest planuri în urma suspendării vieţii de spectacol în contextul pandemiei care a blocat totul, inclusiv lumea teatrală.

Păi asta zic, da. Nu putem ignora prezentul. Şi oricâte planuri am fi avut, nu mai contează. Încerc să mă uit înainte, să desluşesc cum o să arate de-aici încolo activitatea noastră şi încă nu mi-e clar. Ce cred însă e că avem nevoie de o împrospătare, de o reinventare, de o exersare a sincerităţii.

 

Cum ţine legătura actriţa Gabriela Iacob cu publicul în această perioadă, în care totul se întâmplă online ?

Ţine cam ca toată lumea, poate mai puţin. Nu mă împac deloc cu activitatea online, pentru că nu mă satisface pe mine. Îi admir pe cei care se descurcă în felul ăsta, dar prefer ”on stage not online”!

 

Credeţi că vor exista schimbări generate de impactul acestor luni exclusiv online din viaţa artistică bucureşteană şi nu numai? Sau lumea va reveni în sala de spectacol imediat ce va fi posibil?

Îmi doresc să fie posibilă această revenire cât mai curând, îmi doresc ca oamenilor să le fie dor de viaţa adevărată, să şi-o dorească şi să aibă încredere că, îmbrăţişând-o, nu se vor îmbolnăvi decât de emoţie şi har !

 

Cum e actrița Gabriela Iacob în afara scenei? 

E foarte dificilă. Şi nesuferită. Dar cred că alţii ar putea spune mai bine decât mine, eu nu mă văd aşa cum sunt.

 

Ce rol așteptați, sau… credeți că există un rol care vă așteaptă?

Da, cred că există un rol care mă aşteaptă. Dar ”mă-ntorc şi zic”, vorba lui Nichita, e atât de nesigură toată întâmplarea asta care ne traversează pe toţi, încât mi s-ar părea de-a dreptul indecent să mă gândesc la ce roluri îmi doresc eu. Îmi doresc deocamdată să fie pace şi să ne îngăduim unii pe alţii.

Interviuri Recente
04iun. 2020
VIOREL COJANU

Viorel Cojanu: Teatrul Mic a devenit o altă familie din care fac parte. E foarte […]

Citeste mai mult...
02iun. 2020
VLAD MASSACI

Vlad Massaci: Teatrul Mic a ajuns din nou în familia valorică în care merită să […]

Citeste mai mult...
19mai 2020
GABI COSTIN

 Gabi Costin: Un teatru unde totul e posibil. Orice gen de spectacol își găsește locul […]

Citeste mai mult...