Claudiu Istodor

Claudiu Istodor: Teatrul rămâne hrana pentru o elită intelectuală, educă și stârnește gânduri, dubii, reacții efective în viața celor ce ocupă loc în sală.

Un interviu de Ovidiu Miculescu

 Prohor Jeleznov în „Familia Jeleznov”, adaptare după „Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, direcția de scenă Gelu Colceag, este cel mai recent rol de pe scena Teatrului Mic. Este dificil să colaborezi pe scenă în acelaşi timp cu regizorul şi cu directorul teatrului ?

În unele cazuri da, în cazul de față nu.

Tot roluri recente sunt Charles în „Ținutul din miezul verii” de Tracy Letts, regia Vlad Massaci, 2017 şi Alexandr Trauberg în „Rendez-vous pe Lună” de Alexandr Galin, regia Gelu Colceag, 2017. Care v-a stimulat cel mai mult din punct de vedere artistic?

Fiecare în felul său.

Cum apreciați evoluția Teatrului Mic acestuia în ultima perioadă?

Sunt actor în Teatrul Mic de peste 25 de ani. Au fost perioade mai bune, mai rele, foarte rele, iar acum e bine.

Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani?

Opinia mea e pozitivă.

60 de turnee în ultimii 3 ani, 31 de premiere, numeroase premii… Teatrul Mic este una dintre cele mai dinamice instituţii de gen din București. Care e atmosfera în  culisele scenei Teatrului mic?

În culise, de când nu se mai permite fumatul, este o atmosferă respirabilă.

Din ceea ce ați văzut, care sunt spectacolele din ultimele stagiuni ale Teatrului Mic care vă plac cel mai mult ?

„Legături primejdioase”.

S-au angajat mulţi actori tineri în ultimul timp în Teatrul Mic. Ce părere aveţi despre această nouă generaţie?

Angajarea actorilor tineri și, nu numai, a fost, și este benefică, și extrem de necesară pentru Teatrul Mic. E unul din punctele pe care le-am susținut în fostele direcții ale teatrului și pe care domnul Colceag l-a susținut de asemenea. Trupa teatrului este în momentul de față extrem de interesantă  și puternică, are capacitatea de a susține un repertoriu variat, calități necesare unui teatru de repertoriu. Decimarea trupei în trecut făcuse să nu mai poată fi continuată tradiția acestei scene și profilul acesteia. În continuare, trupa poate fi îmbogățită cu actori tineri sau nu neapărat, asta neînsemnând renunțarea la actorii colaboratori, atât acum, cât și în viitor. Susțin ideea de a îmbogăți teatrul prin experiențe cu actori din afara teatrului, acest lucru fiind benefic pentru sănătatea artistică a teatrului nostru.

Este mai bine să fii actorul unui teatru de stat în România sau e preferabil să ai o carieră de liber profesionist ?

A fi angajat într-un teatru de repertoriu este binevenit în cariera unui actor, fapt dovedit de trupele teatrelor  din România cel puțin în ultimii 80 de ani. Acest sistem invidiat de actorii din țări unde nu există acest sistem poate clădi cariera unui actor, poate să-i dezvolte capacitățile creatoare și mijloacele de expresie artistică specifice meseriei.  În același timp, poate să creeze și automulțumire, lipsă de energie și voință creatoare, dar părțile pozitive sau negative pot fi ținute sub control de direcția pe care teatrul o are la momentul respectiv, regizorii invitați s.a.m.d.  Actorul liber de contract suferă, din păcate, de eventuale probleme financiare în timpul în care nu are contract, de eventuale situații subiective pe care puterea de decizie, de a alege, deținute de angajatorii din piața liberă sau chiar cea de la instituțiile statului o pot avea în aceste vremuri cu o corupție evidentă și o puternică dorință de înavuțire. Evident, el dispune de o libertate  aparte de a alege proiectele în care acceptă să participe, dar acestea sunt cazuri singulare, marea majoritate  a celor din  zona fără salariu se află într-o permanentă luptă cu partea financiară a vieții și cu compromisurile pe care trebuie să le facă în speranța unor viitoare vremuri de glorie artistică.  Asta am observat în jurul meu, eu fiind un actor care am colaborat în multe proiecte teatrale și nu numai – cinematografice, TV, radio, dublaje voci și altele din domeniu, de aceea îmi permit o opinie  mai hotărâtă, chiar dacă foarte pe scurt în acest interviu.

Întorcându-ne puţin spre începuturi, aţi absolvit IATC-ul la clasa Sandei Manu. Care era atmosfera în acea perioadă în facultate, când pe coridoare te întâlneai vrând nevrând cu cea mai mare parte a „monştrilor sacri” ai teatrului românesc?

Am avut o perioadă în care timp de doi ani am avut școala într-o parte a Teatrului Național din București. Întâlneam uneori actori pe holurile teatrului, dar, şi mai important, profesorii în instituții erau actori consacrați, de mare valoare, pe care îi puteai admira la teatru, în filme, la TV.  Asta făcea să ai toată încrederea în cuvintele lor, în indicațiile lor, Bineînțeles, ei impuneau un respect extraordinar. Cred că legea care prevede obligativitatea doctoratului pentru a preda este o prostie a legiuitorului, din păcate nu singura. S-a ajuns la situația în care profesorii sunt actori sau regizori fără carieră în teatru, iar asta nu poate face bine unui student, într-o meserie ce ține mai mult de meșteșug și psihologie decât de învățarea unor metode, memorarea de schițe, tabele, manual s.a.m.d. Pentru asta mă consider norocos. Pe de altă parte, numărul extrem de mic de locuri pentru studenții la teatru și film din perioada aceea nu era nici pe departe bun pentru teatrul românesc, pentru că putem observa cum, în timp, un procent semnificativ, spre 80% din cei ce începeau studiile au rezistat vieții teatrale  românești, dese fiind cazurile în care absolvenții IATC renunțau la meserie și se retrăgeau în domenii adiacente sau nu neapărat, ori intrau în tăvălugul ratărilor din diferite colțuri ale țării sau chiar în București.

Din facultate aţi ajuns la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Era o şcoală acel teatru, după cum se vorbea în epocă ?

Nu, Piatra Neamț nu era o școală. Era însă un loc unde mai ajungeau regizori buni, mai erau parteneri de scenă, puțini ce-i drept, care te inspirau și te ridicau la un nivel artistic superior. În general era, cel puțin atunci, când am fost acolo, un loc mediocru și dezolant. În plus și viața precară din perioada aceea  transformau în gri culorile vii ale tinereții.

Ce parteneri de scenă au reprezentat experienţe memorabile pentru Claudiu Istodor?

Mi-e greu să răspund la întrebarea asta. Teatrul e în intimitatea sa o lume care nu cred că face obiectul dezvăluirilor pentru public.  Evident că am fost fascinat de câțiva actori români, dar mai degrabă asta s-a petrecut ca privitor decât ca partener. Sigur că e exagerare  afirmația asta, dar am făcut-o ca să nu intru într-o laudatio benevolensis  de care nu mă simt atras acum și nici în stare a o face. Sigur aș putea face o listă.

Aţi făcut şi film, dar un aspect interesant al carierei lui Claudiu Istodor este reprezentat de vocea lui Claudiu Istodor. Vă regăsim numele pe genericele multor filme dublate în limba română şi multor filme de animaţie. Ce are special această dimensiune a actoriei?

Am decis într-o seară să câștig bani mai mulți făcând nu afaceri cu tigăi de teflon și napolitane germane, ci cu abilitățile pe care meseria mea mi le oferă în afara teatrului și filmului și televiziunii, și am găsit ideea de a da glas dublajelor, reclamelor, voice overurilor, lecturilor comentariilor, s.a.m.d.  Am rugat un coleg și prieten să-mi facă o casetă audio demo cu vocea mea în diverse ipostaze, am mers la agenții de casting, radiouri… De fapt am vrut să fac asta și am și putut. A fost o parte a carierei mele, mai este încă, dar am posibilitatea acum de a alege mai atent ce fac în domeniul ăsta. Pot spune că mi-a plăcut mult dublajul desenelor animale (SIC). Am fani și mulți necunoscuți care mă recunosc tot timpul.  De multe ori mi se adresează cuvintele „am crescut cu vocea dumneavoastră”, ceea ce-i un lucru plăcut, drept să spun.

Este televizorul un competitor al spectacolului de teatru? Cine pierde, cine câștigă?

În opinia mea televizorul nu este un competitor, este un coleg al teatrului, care poate fi prost sau deștept.  Evident că televiziunea se adresează unei categorii  mai largi a populației, chiar și aceleia subintelectuale, needucate, agresive și grobiane. E datoria televiziunii să acorde educației un mai mare procent în emisiunile sale, dar financiarul sare la gâtul doritorului de cultură și aduce în prim plan, ca să folosesc o expresie din domeniu, personaje imorale, amorale, ticăloase şi subdezvoltate intelectual, dar mândre de banii, mușchii sau rudele din politica românească de joasă speță. Teatrul rămâne hrana pentru o elită intelectuală, educă și stârnește gânduri, dubii, reacții efective în viața celor ce ocupă loc în sala de teatru. Personal sunt mândru de meseria asta a mea și conștient că poate schimba deseori, poate doar un spectator din seara aceea, dar chiar și unul este mai mult decât de ajuns.

Ce rol v-ați dorit foarte mult și pe care încă îl așteptați?

Știu că nu e bine să te încarci cu dorințe, dar a fost un rol pe care nu l-am dorit, dar l-am primit, și pe care mi-aș dori să-l reiau, refac, redescopăr, joc din nou. Acela este rolul lui Don Quijote de la Mancha.  Pentru că e printre puținele roluri în care personajul nu e clar și niciodată nu va fi, nu stiu dacă are sau nu dreptate, e de râs sau de plâns, e real sau închipuit.  Asta dacă mă întrebați pe mine.