ANA BIANCA POPESCU
Ana Bianca Popescu: Îmi doresc să-mi continui drumul, să mă redescopăr cu fiecare rol și să fiu pregătită pentru o meserie de drum lung.
Un interviu de Ovidiu Miculescu
Aţi absolvit UNATC în urmă cu puţin timp, V-aţi format sub îndrumarea lui Gelu Colceag, ca profesor, în anii de facultate. Acum sunteţi actriţă la Teatrul Mic, unde vă întălniţi cu el în calitate de director sau de regizor. A avut o influenţă importantă asupra formării ca actor a Anei Bianca Popescu ?
M-am întâlnit cu domnul profesor Colceag la Master. A fost unul dintre cele mai importante examene, mai important decât admiterea, pentru că acum treceam la un alt nivel, voiam să mă apropii de actorul profesionist! În comisie, pe lângă majoritatea profesorilor din facultate era și dumnealui, aveam emoţii paralizante, dar am reușit sa-mi iau inima în dinţi și să-i spun monologul Ifigeniei privindu-l în ochi, iar pentru câteva momente, el a fost tata! Nu știu cum a trecut, dar am fost admisă la Master. De atunci am lucrat împreună la ”Livada de vișini”, apoi „Chicago”. A fost fascinant, pentru că studentă fiind am văzut pentru prima dată ce înseamnă să lucrezi cu un regizor-pedagog de excepție! Eram studentă-actriță, absorbeam totul ca un burete, am învățat cum se lucrează la rol, cum îți structurezi parcursul, tehnici de actorie, cât de important e să știi unde să stai pe scenă, lumina, fondul sonor, elemente esențiale acestei meserii! Ceea ce este minunat e că nu s-a terminat și că învăț continuu, fiind atât de aproape! Fie că repet cu dumnealui, fie că îi văd spectacolele, e o şcoală, iar asta este minunat! Primul spectacol la care am lucrat împreună, ca actriță a Teatrului Mic a fost „Rendez-vous pe lună”. Îmi aduc aminte cu mare drag de perioada aceea. Chiar dacă îmi este director pentru mine întotdeauna va fi „domn’ profesor”, respectul și admirația fiind aceleași.
În 2018 şi 2019 aţi intrat în nu mai puţin de patru spectacole pe scena Teatrului Mic: Lucyna, milionară în „Mama” de Stanisław Ignacy Witkiewicz, regia și adaptarea Nona Ciobanu, 2019, Marie Rogȇt în „ Nevermore”, regia Dragoș Galgoțiu, 2019, Madame de Volange în „Legături primejdioase” de Cristopher Hampton, după romanul lui Chordelos de Laclos „Legături primejdioase”, regia Cristi Juncu, 2019, Mitzi în „…ESCU” de Tudor Mușatescu, regia și versiunea scenică Doru Ana, 2018. Practic, de când aţi terminat facultatea, activitatea dvs. a fost polarizată de Teatrul Mic. Este un avantaj sau un dezavantaj această şansă ?
Este ceea ce mi-am dorit! După ce termini facultatea, apoi masterul, te pândește acea depresie și teamă a zilei de mâine! Am mers la audiții, m-am zbătut puțin și iată, după muncă și răsplată, m-am angajat. Sunt foarte recunoscătoare pentru acest lucru și-l consider o mare realizare a mea! Cred cu tărie că în această meserie e nevoie de constanță, de determinare, de disciplină și nu în ultimul rând de răbdare! Trebuie să fii tot timpul la foc continuu, pregătit pentru orice propunere de rol, cel puțin la început de drum, așa cum sunt eu! Așadar consider acest lucru un avantaj și un mare noroc. Fiecare rol contribuie la formarea ta ca artist. Cu timpul capeți mai multă încredere, lejeritate, deschidere, nu îți mai este teamă de lucrurile pe care vrei să le propui, iar asta se întâmplă doar în momentul în care repeţi la un spectacol. Așa că sunt fericită că se întâmplă și îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta! Încă un motiv de fericire și împlinire este că am reușit sa lucrez și în afara teatrului! În 2018-2019 am lucrat cu Răzvan Mazilu la două proiecte foarte dragi mie, „Sunetul muzicii” şi „We will rock you”, două musicaluri incredibile, care m-au ajutat să mai adaug o cărămidă la evoluția mea artistică! Este un gen complet și complex, o împletire perfectă a mijloacelor artistice: actorie, coregrafie, tehnică vocală, iar Răzvan Mazilu se pricepe să facă bijuterii. A fost o altă întâlnire definitorie, de care mă bucur și pe care o păstrez cu sfințenie! Cred cu tărie că este perioada când trebuie să faci cât mai multe lucruri, să experimentezi, să lucrezi mult, să alergi dintr-o parte în alta! Mă sperie perioadele în care e prea multă liniște!
De la 25 de ani, premiile nu v-au ocolit. Premiul UNITER de Debut pentru rolul Fata din spectacolul „Numele” de Jon Fosse, regia Vlad Cristache, Gala Premiilor UNITER 2015, Premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin pentru Nina din „Vania și Sonia și Mașa și Spike” de Christopher Durang, regia Horia Suru, Festivalul Național de Comedie Galați, 2016, apoi Premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin pentru Luka în „Soldatul de ciocolată” sau „Armele și omul” de George B. Shaw, regia Andrei Șerban, Festivalul Național de Comedie Galați, 2017 şi, pentur acelaşi rol, nominalizare la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar Gala Premiilor UNITER, 2017. Ce înseamnă premiile în această etapă a carierei ?
Premiile sunt un imbold, o recunoaștere, o confirmare! Ele au fost, probabil, rezultatul lucrului cu pasiune și dedicare! Recunosc că m-au flatat în momentul respectiv și mi-au dat încredere și curaj. Pentru mine premiile nu sunt un scop. Evoluția mea artistica, însă, este! Îmi doresc să-mi continui drumul, sa mă redescopăr cu fiecare rol și sa fiu pregătită pentru o meserie de „drum lung”, așa cum spun profesorii mei!
Vă atrage scena teatrului independent? Vă descoperim numele pe afişul spectacolului „Muzeul minciunilor” de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, în 2018, în rolul Tamilla Woodard.
Mi-a plăcut enorm să lucrez cu Ana Mărgineanu și Peca Ștefan! Prima dată ne-am întâlnit în teatru, la „Anul dispărut 2007”. Țin minte că Ana era în America și am dat audiţia pe Skype, ceea ce mi s-a părut foarte interesant, nu mai făcusem asta niciodată! Atât în teatrul independent cât și în cel de stat, energia pe care o depui, plăcerea și dorința, sunt aceleași. Cu mai puțin buget ce-i drept și cu mai multă organizare din partea actorilor, pentru că nu ai oamenii din spate, tu faci tot! E o provocare și e ceva necesar. Aş lucra oricând în independent dacă propunerea mă încântă!
Aţi evoluat în aceşti 5 ani şi la Teatrul Odeon şi la Teatrul de Comedie. Care dintre spectacolele făcute pe aceste scene v-a marcat mai mult? Întâlnirile teatrale cu Andrei Şerban în 2018 pentru „Mult zgomot pentru nimic” de William Shakespeare, sau Luka în „Soldatul de ciocolată” sau „Armele și omul” de George B. Shaw în 2016 au reprezentat un alt fel de şcoală?
Eu nu pot să fac o ierarhie a spectacolelor. Pentru mine toate sunt la fel de importante, am investit la fel. Sunt „copiii mei”, nu fac diferenţe! Fiecare spectacol m-a învățat câte ceva! Aici trebuie să menţionez întâlnirea pe care am avut-o cu Andrei Șerban, de la care am învățat enorm și căruia îi mulţumesc pentru asta! A fost o alta întâlnire marcantă, puternică, care te face să funcționezi cu tot în egală măsură, minte, corp, suflet, la intensitate maximă! Te modifică, în sensul bun, te cucerește! Am lucrat intens și destul de scurt! Trebuia să vii cu lecția învățată, nu era timp de pierdut! Întotdeauna ne spunea să jucăm ca și cum ar fi ultimul spectacol, asta însemna bucurie, energie, precizie!
Au intrat mai mulţi colegi foarte tineri în trupa Teatrului Mic în utlimul timp ? Reprezentaţi ceea ce se numeşte „o generaţie“ ? Sau este vorba mai mult despre individualităţi?
Mie îmi place să cred că deja ne-am format un nucleu, funcționăm ca o echipă, ne cunoaştem, ne completăm, ne înțelegem din priviri, lucrăm foarte bine împreună. Și evident, într-o echipă nu e nimeni la fel. Fiecare vine cu energia, cu personalitatea lui. E minunat că suntem diferiți, fiecare aduce culoare. Nu vreau să spun „generație”, prefer „echipă”!
Cum este atmosfera în culisele Teatrului Mic? În sensul propriu, evident.
Este una normală. Oamenii sunt concentrați, atenți la spectacol, la colegi. E foarte important să îi știi aproape. Avem momente când înainte de spectacol stăm puțin împreună, să ne echilibrăm și să pornim toți din același punct!
Credeţi că este important, ca actor, în ziua de azi, să faci televiziune?
Cred că este important să faci tot ce ţine de meseria ta atâta timp cât îți face plăcere și simți că nu faci un compromis!
De ce nu v-aţi orientat către o carieră de liber profesionist? Se poartă…
Așa cum am spus și mai sus, îmi place constanța și îmi place să aparțin de un loc, să-mi fac o rădăcină, să am de unde înflori!
Dintre partenerii de scenă de până acum, ce nume au marcat-o pe Ana Bianca Popescu? Sau e prea devreme pentru o astfel de întrebare…
Am avut şansa să joc alături de nume mari: Gheorghe Visu, Dan Condurache, Doru Ana, Ana Ciontea, Rodica Mandache, Constantin Cojocaru, Răzvan Vasilescu și cred că mai sunt câțiva! A fost măgulitor, eu, o proaspătă absolventă să am scena cu Gheorghe Visu în spectacolul cu care am debutat! Am avut noroc să mă întâlnesc cu artiști generoși, care au avut răbdare cu mine, m-au învățat și au avut încredere! Cred că acesta este cel mai mare câștig într-o astfel de întâlnire! Nu vreau să trag linie și să numesc pe cineva. Sunt nerăbdătoare să văd ce alte surprize mi se pregătesc!
Există un rol pe care îl asteptaţi sau pe care v-ar plăcea să îl jucați din nou?
Sincer, nu am o listă de roluri pe care le aștept! Cred că ele mă aleg pe mine! Așa a fost până acum. Și a fost bine! Am încredere în asta! Ideea e că atâta timp cât imi doresc, rolurile pe care le merit vor veni! Mi-ar plăcea din inimă să mai joc „Maria” din West Side Story, primul musical, prima dragoste. Spectacol făcut de Razvan Mazilu, în urma unui workshop! L-am jucat puțin, n-am avut timp să mă bucur cât ar fi meritat. Dar am aruncat dorința, poate se va împlini!
