SIMONA MIHĂESCU

Simona Mihăescu :  „Eu cred într-o trupă stabilă, cu oameni care ajung să se cunoască şi care devin loiali și dedicați locului în care muncesc”

Un interviu de Ovidiu Miculescu

-Aţi devenit actriţă a Teatrului Mic la scurt timp după ce aţi absolvit Academia de Teatru şi Film „I.L.Caragiale”. Chiar înainte de a absolvi aţi jucat în prima piesă pe această scenă. Este mai bine să fii actorul unui teatru de stat în România sau e preferabil să ai o carieră de liber profesionist ?

-Vă răspund din condiția de actor angajat într-un teatru profesionist şi de stat de douăzeci şi trei de ani. Da, este mai bine să fii angajat într-un teatru. Când am ales această profesie locurile la „Academia de Teatru și Film”, cum se numea atunci, erau puţine. La fel şi cele din teatru. Aşadar, generaţia mea a trecut printr-o selecţie mai dură încă de la început. Știu că atunci când am venit la Teatrul Mic apăreau foarte puţine locuri pentru actori în teatre. În tot acest interval nu s-au înfiinţat multe teatre noi, așadar oferta este mică și ca liber profesionist sunt puţine șanse să lucrezi constant. Și, un alt argument este acela că eu cred într-o trupă stabilă, cu oameni care ajung să se cunoască și care devin loiali și dedicați locului în care muncesc. Ca într-o familie; nucleul de bază este același și lui i se adaugă în timp și alți membri. Este ceva firesc. De altfel, mai toţi tinerii actori care au început în teatrul independent au dorit să intre într-un teatru de stat, să aparțină unui loc și unei echipe și cei mai buni au reușit. Noi avem acum douăzeci de tineri angajați în ultimii doi ani.

 

-Cum aţi evoluat în „ierarhia” actorilor Teatrului Mic de la tânără debutantă la actriţa consacrată care sunteţi astăzi, cu roluri de anvergură precum cele din ultimii ani ? Ce v-a determinat să fiţi atât de fidelă ?

Am evoluat firesc, de la roluri mai mari sau mai mici, alături de mari artiști ai acestui teatru, încercând să învăț de la ei, fiind numai ochi și urechi, cu pasiune, multă muncă și mult respect faţă de ei. Eu nu am venit cu un grup de colegi cum s-a întâmplat cu alte generații, așadar a trebuit să mă armonizez și să găsesc drumul meu, încercând să conving că iubesc ce fac și că se poate conta pe mine. Cât privește fidelitatea mea, mie îmi place s-o numesc, mai degrabă, loialitate. Și în momentele de criză și oricât de supărată aş fi pe cineva sau ceva, nu abandonez pe nimeni. Nu pot, pur și simplu. Da, sunt loială.

 

 –Cele mai recente roluri la Teatrul mic sunt destul de diferite : Regina Maria în „Regina Maria – jurnal de război” după volumele de memorialistică „Maria, Regina României- jurnal de război”, edițiile îngrijite de istoricul Lucian Boia, regia Ștefan Lupu şi Agrafena Alexandrovna Svetlova/Grușenka în „Karamazovii” de Horia Lovinescu și Dan Micu, după romanul „Frații Karamazov” de F.M. Dostoievkski, regia Nona Ciobanu. Ce ne puteţi pune despre aceste partituri actoriceşti, prin ce au fost ele mai ele solicitante şi de satisfacţii oferă ?

Ați dat două exemple din cele mai recente premiere. Par diferite, poate chiar sunt la prima vedere, dar au și multe lucruri în comun; pasiune, forță, curaj, credință, iubire, suferinţă, puterea de a îndura, demnitate. Sunt niște eroine : atât Regina Maria, cât și Grusenka. Pentru amândouă am lucrat cu pasiune, cu diferența că pentru Grusenka am fost aleasă, iar pe Regina Maria am ales-o eu. Totul a fost foarte organic. Sau poate că, totuși, m-a ales ea pe mine. Cine știe?!

 

-Rolul Reginei Maria este un subiect de care aţi fost aproape de la început sau pe care l-aţi descoperit pe parcurs ?-

Nu ştiam despre Regina Maria foarte multe lucruri, nu pe cele esențiale. Le-am descoperit absolut întâmplător, deschizând „Jurnal de război”, într-o librărie. În scurtă vreme am realizat că vreau să știu mai mult și mi-am dorit să fac cunoscut ce am descoperit, cu mijloacele mele artistice, publicului. Am crezut mult, total,  în acest proiect și a ieșit. Credința e totul!

 

-Cum vedeţi performanţa Teatrului mic în ultimii ani ?

– Teatrul Mic a trecut în ultimii ani printr-o schimbare şi revigorare care ne bucură pe toţi. Au fost multe premiere, multe spectacole de succes şi într-adevăr am fost prezenți la festivaluri importante.

 

-Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani ?

Eu am avut bucuria să fac două dintre cele mai dragi roluri ale mele şi mai ales să iniţiez un proiect pentru care am primit încredere din partea conducerii teatrului, multă susţinere şi pentru asta le mulţumesc. Aşa trebuie să fie. Cu muncă, dăruire, iubire, încredere.

 

-Care sunt spectacolele din ultimele stagiuni care vă plac cel mai mult ?

-Poate cea mai mare performanță am avut-o anul trecut când am fost prezenți la Festivalul de la Sibiu cu trei spectacole. Personal am simțit asta ca pe o mare victorie, participând cu spectacolul „Karamazovii”. În acești ani am simțit că ne-am pus din nou pe „harta teatrelor”. „Karamazovii”, „Deșteptarea primăverii”, „Ținutul din miezul verii”, „Regina Maria – Jurnal de război”, „Familia Jeleznov”, „Apa vie” sunt primele care îmi vin în minte și care au fost ca o locomotivă pentru toate celelalte. Cred foarte tare că fiecare spectacol bun atrage după sine şi alte spectacole bune. De aceea trebuie să ne bucurăm de un spectacol bun, chiar dacă nu jucăm în el. Să ne bucurăm pentru teatru, pentru colegi, pentru viitor, pentru cei mai tineri care au şansa sa facă parte dintr-o poveste frumoasă. Avem cumva o datorie faţă de noi toţi să construim lucruri durabile.

 

-Din rolurile de teatru jucate, există unele pe care le consideraţi repere în cariera dumneavoastră?

-Am făcut câteva roluri interesante, care mi-au plăcut și mi-au dat bătăi de cap dar mi-au adus și satisfacție. Cred că rolurile din care am învățat mult și care m-au obligat să fac salturi în profesia mea, contează. Toate au fost frumoase, dar în special cele despre care am vorbit deja.

 

-Dintre regizorii de teatru cu care aţi colaborat, care consideraţi că a ştiut să descopere, să pună în valoare mai mult din potenţialul Simonei Mihăescu ?

De la fiecare regizor am învățat ceva și sunt convinsă că fiecare întâlnire ne este dată cu un scop și înseamnă ceva pentru noi, atât în plan profesional, cât și spiritual. Dan Micu, Radu Penciulescu, Cătălina Buzoianu, Nona Ciobanu, Alexandru Dabija, Gelu Colceag, Sanda Manu, Ștefan Lupu, toţi au lăsat o urmă în existența mea.

 

-În ziua de azi este important, ca actor, să faci televiziune ? Sau poţi rămâne în atenţia publicului şi fără ? A existat perioada Acasă TV, de ce v-aţi îndepărtat de televiziune ?

-E important să ai cât mai multe experiențe și cât mai diverse. Televiziunea îți aduce notorietate, mai mult decât orice altceva. Intri greu în conștiința publicului și ieși ușor, dar dacă faci lucrurile cât poţi tu de bine, ai șansa să rămâi totuși în memoria publicului și după trecerea anilor. Eu am devenit cunoscută datorită colaborării cu postul Acasă, pentru care am lucrat şaisprezece ani, de când s-a deschis și până când nu a mai făcut propriile producţii (din nou, fidelă). A fost o experiență foarte importantă, am muncit mult, dar și azi, oriunde merg, primesc o apreciere, un compliment în legătura cu ceea ce făceam. Și asta mă bucură enorm. Recunoașterea muncii mele. E o șansă.

 

-Apariţia în telenovele afectează percepţia publicului faţă de acelaşi actor văzut pe scena de teatru ?

Telenovela este o producție artistică, uneori de foarte bună calitate, alteori mai puțin, dar asta se întâmplă și la film și la teatru. Nu cred că afectează imaginea actorului. Dacă faci cu credință și nu te trădezi. Asta poate să se vadă și să afecteze: când nu-ți place, și totuși faci. Atunci ești pe lângă drum și se vede.

 

-Aţi făcut film, mai mult la începutul carierei. A fost un traseu care v-a interesat mai puţin sau pur şi simplu aşa au curs lucrurile?

-Am început cu filmul, a fost prima apropiere de profesia asta. Am făcut câteva filme chiar înainte de a fi studentă. Se pare, totuși, că există o prejudecată a cineaştilor în legătură cu cei care fac televiziune. Apare un soi de neîncredere. De multe ori mi s-a spus asta. Dar, privind acum în urmă, cred că nu e chiar așa și că ăsta a fost drumul meu până acum. Poate în viitor voi face mai mult film. Oricând se poate întâmpla. Sunt optimistă.

 

-Alexandru Repan este numele profesorului care apare în biografia Simonei Mihăescu. Există şi alte personalităţi din lumea teatrală românească din generaţia “clasică” despre care consideraţi că v-au marcat ?

-Alexandru Repan, Mitica Popescu și Victor Ştrengaru au fost profesorii mei. Îi respect și îi iubesc și le sunt recunoscătoare pentru tot ce au făcut pentru mine. I-am enumerat mai sus și pe regizorii care m-au marcat. Aş adăuga-o și pe Elisabeta Bostan, cea care m-a distribuit prima oară într-un film când aveam șaptesprezece ani, pe Nona Ciobanu cu care am lucrat cel mai mult, pe Dan Micu și Leopoldina Bălănuţă care m-au angajat la Teatrul Mic, pe colegii cu care am lucrat cel mai mult pe scenă și pe toţi cei din spatele scenei pe care îi respect. Toţi sunt în inima mea.

                                                          

Interviuri Recente
17feb. 2020
IONUȚ VIȘAN

Ionuţ Vişan : „Trebuie să joci spectacolul în fața unui public care vine să vadă […]

Citeste mai mult...
10feb. 2020
MIHAELA RĂDESCU

Interviu cu Mihaela Rădescu „La Teatrul Mic m-am maturizat, m-am îmbogățit, am greșit, am învățat, […]

Citeste mai mult...
03feb. 2020
ANA BIANCA POPESCU

Interviu cu Ana Bianca Popescu De Ovidiu Miculescu Ana Bianca Popescu : „Îmi doresc să-mi […]

Citeste mai mult...