Teatrul Mic

PORTRETUL DOAMNEI T
de Ana Maria Bamberger

Regia: Liana Ceterchi
Scenografia: Sanda Mitache

Distribuţia: OLGA TUDORACHE, LUCIAN NUŢĂ

Cîteva gînduri despre piesă şi restul

Piesa "Portretul Doamnei T." este cea de a treia colaborare a mea cu Doamna Olga Tudorache, după "Noiembrie" (în 2003 la TNB) şi "Peşte cu mazăre" (în 2004 la Theatrum Mundi şi 2007 la Teatrul Metropolis).

În legătură cu conţinutul piesei, am fost întrebată dacă (şi s-a şi scris de altfel chiar în presă că) piesa ar conţine fragmente din viaţa Dnei. Tudorache, ceea ce nu e aşa, sau nu în mod direct. Deşi o cunosc de mulţi ani pe Dna. Olga, dînsa niciodată nu mi-a "povestit" lucruri din viaţa dînsei, nu mi-a făcut "confidenţe" pe care eu apoi să le fi folosit în piesă. Eu am scris o ficţiune, şi episoadele povestite acolo sînt aşa cum am simţit şi mi-am imaginat eu că ar fi putut să le trăiască un asemenea personaj. Cu atît mai interesant mi s-a părut faptul că Dna. Olga însăşi şi-a asumat acest text într-un mod cvasi-autobiografic, spunînd la un moment dat chiar: "Doamna T. sînt eu!", şi că mi-a povestit cum prieteni vechi de-ai dînsei au "recunoscut" anumite momente din viaţa dînsei, şi chiar ea însăşi mi-a spus că sînt multe momente pe care "chiar aşa le-am trăit" - un exemplu ar fi printre altele scena cu fetiţa din mansardă care se gîndeşte la tatăl ei şi speră să-l vadă venind pe stradă - eu însă n-am ştiut asta, nici n-aveam cum s-o ştiu, a fost numai o intuiţie - şi la un moment dat, glumind, chiar spuneam că, dacă a fost o comunicare între noi legată de aceste episoade, ea trebuie să fi fost cumva de natură "telepatică" - deşi sînt medic şi om de ştiinţă nu pot să exclud a priori posibilitatea existenţei chiar a unor asfel de forme de comunicare, mai puţin înţelese sau documentate ştiinţific în momentul de faţă.

De altfel, Dna. Olga mi-a spus în repetate rînduri, legat nu numai de acest text, ci şi de celelalte: " Exact aşa aş fi scris eu, dacă aş fi putut să scriu!" - iar eu, percepînd jocul dînsei pe scenă, simt la rîndul meu o concordanţă profundă cu modul dînsei de exprimare şi că în orice moment, în fiecare secundă, fiecare modularea a vocii, fiecare privire sau ridicare de sprînceană, fiecare gest sînt exact aşa cum le-aş face şi eu, dacă aş putea să joc. E foarte greu de explicat acest exact aşa, poate imposibil, pentru că nu e o potrivire oarecare, cum şi se întîmplă cu mai mulţi oameni în viaţă, mai ales cu cei cu care te înţelegi bine, ci într-adevăr acel, poate unic, exact aşa care iţi corespunde întrutotul. Probabil că acestea sînt aspecte ale unei "potriviri" mai adînci între noi, şi care a existat din prima clipă, de cînd ne-am cunoscut, în seara zilei de 6 martie 1982, cînd Doamna Olga a coborît, majestuoasă, scara care duce spre holul Teatrului Foarte Mic, părăsit de spectatorii care plecaseră de mult acasă şi unde rămăsesem numai eu, aşteptînd-o, pe jumătate moartă de frică, sub ochii unui portar nemulţumit. S-a oprit în faţa mea, m-a privit o clipă mijindu-şi ochii, şi a spus : "Măi copilule, să ştii că ţi-a călcat cineva pe fular!" şi apoi, fără vreun alt cuvînt, s-a apucat să cureţe urma acelei tălpi de pe albul fularului ca şi cum pentru asta o aşteptasem - şi poate ca aşa şi era. Ăsta a fost, primul moment. Şi aşa a fost tot ce a urmat. Cumva perfect. Potrivit. O potrivire de dincolo de ceea ce poţi explica simplu în cuvinte, şi care nu înceteză să ne mire, uneori cu oarecare spaimă, dar mai ales cu mereu surprinzătoare bucurii. "Portretul Doamnei T." e una dintre ele - şi sper să poată fi aşa şi pentru cît mai mulţi dintre cei care vor avea ocazia să o vadă.

Ana-Maria Bamberger, Aprilie 2008