CIMITIRUL PĂSĂRILOR
de Antonio Gala
Traducerea: Alina Cambir
Regia: Nicolov Perveli Vili
Asistent de regie: Costin Manoliu
Scenografia: Nicolae Mihăilă
Distribuția: OLGA TUDORACHE (Emilia),
ADRIANA ȘCHIOPU
(Martina), MITICĂ POPESCU
(Deogracias), DAN CONDURACHE
(Nicodemo), MIHAI BICA (Miguel), ANGELA MUNTEANU
(Laria)
Durata spectacolului: 2h 20min
(cu pauză)
Vreme de
25 de ani, membrii unei familii supraviețuiesc într-o reședintă
seniorală decăzută bântuiți de regrete, vise, amintiri, de mirajul
fericirii si al vietii adevãrate, dar paralizați în fața
figurii autoritare a Bunicului. Puterea inerției se dovedește
însă a fi atât de mare, încât personajele nu reușesc să se smulgă
din castelul-cimitir nici în momentul eliberării.
Întotdeauna
m-a interesat să văd cum se împletește pasionata dorință de libertate
cu pasionata teamă de libertate. (...) Libertatea este un concept
delicat și exploziv în același timp.... Fără îndoială, absența
sa ne lasă fără adevăratul cer, sau adevăratul infern, sau adevărata
viață care să le egaleze. De aceea, cine se opune libertății comite
crima cea mai gravă, aceea de a atenta la esența omului.
Antonio Gala
La aplauze
introdusă printr-un gest grăitor al profesoarei astăzi parteneră
de scenă, care știe măsura talentului elevilor săi, Adriana
Șchiopu a profitat de această poziție privilegiată, cât și
de consistența efectivă a acestui rol principal. Martina aduce
în scenă întreg clocotul de senzualitate al patimei andaluze,
muzicalizându-și evoluția tumultoasă asemeni unui fado nesfârșit
căruia îi mai trebuia o necesară stilizare coregrafică pentru
a putea fi metafora perfectă în figurarea acestui frust martiriu
al trupului ce-și cere drepturile. Recitalul în principal îl susține
desigur Olga Tudorache, formidabilă ca întotdeauna într-o compoziție
care ar trebui - după propria-i spusă - sa fie "fir cu fir
retoarsă în cronica teatrală", de la intrarea în scenă (vezi
dilatarea elegantă a momentului cu dezvelirea cocheta a unui superb
picior a la Marlene !), măiastră în oficierea ritualului de scăldare
a trăirii intense într-o baie de luciditate sarcastică.
Irina COROIU
Contemporanul - ideea europeană, 1 iunie 2000
Într-o noapte, o familie
cam bizară scapă în fine de autoritatea despotică a batrânului
pater care moare lăsând ca executor testamentar un străin. Acesta
va fi sacrificat fără ezitare pentru a se putea reinstala un nou
regim autoritarist. Textul acesta din 1982 nu are densitatea capodoperei
Casa Bernardei Alba, piesa lui Federico Garcia Lorca scrisă în
1936, anul de naștere al lui Gala, fiind redactat într-un alt
registru, mai degrabă caricatural decât tragic, ca o veselă blasfemie,
eroii ajungând să-și bată joc de propriile aspirații, înglodându-se
din nou într-un determinism de astă dată absolut: complicitatea
la crimă. Antonio Gala s-ar putea spune că aspiră mai degrabă
la stilul lui Fernando Arrabal (de unde poate și similitudinea
de titlu cu piesa acestuia Cimitirul mașinilor).
Irina Coroiu
Contemporanul - ideea europeana, 1 iunie 2000
