Micro-interviu cu Dl. Gheorghe Visu

Micro-interviu cu Dl. Gheorghe Visu

Cu ocazia spectacolului  „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind, în care jucați Rectorul, voiam să vă întreb dacă… vă amintiți prima zi de școală?

Gheorghe Visu: Da. Mama m-a dus la școală în prima zi. Și după aceea nu m-a mai dus niciodată, cu toate că eu mă așteptam să mă ducă... M-a lăsat să mă descurc singur. (Școala era vizavi.)

Câți ani aveați?

GV: Șapte ani. Atunci ne dădeau la școală, la șapte ani.

V-a plăcut școala?

GV: Nu, nu în mod deosebit. Era o datorie. A început să îmi placă mult mai târziu, și toate amintirile frumoase sunt legate de fete.

Vă amintiți de primul sărut?

Este cea mai pregnantă amintire a mea. Era o fată de vreo 13-14 ani, blondă. S-a întâmplat la mine acasă, în tocul ușii. Mirosea a proaspăt și a pastă de dinți. Când ne-am pupat, a început să îmi sune un elicopter în cap.

 Dar de un act de rebeliune?

GV: Am plecat odată de acasă, am profitat de o ceartă cu mama mea, ceartă în care ea mi-a interzis să mă mai duc la clubul unde cântam la chitară. Și am plecat; douăsprezece ore. Am lăsat un bilet „Mamă, nu mă căuta. Chitara este a doua mea pasiune. Nu-ți face griji pentru mine.” Sigur că nu am plecat departe, și mama a și știut unde să vină după mine. A zis: „Hai, Gheorghe, acasă!”. Fără discuție. Eram în clasa a douăsprezecea.

Ați intrat vreodată în conflict cu „sistemul”?

GV: Odată am plecat la muncă voluntară, cu un prieten, la inundațiile din 1975. Și pentru că nu eram cu școala, sau într-un cadru organizat, am fost considerați suspecți și am fost acuzați că vrem  să trecem granița. Am stat în cercetări, vreo douăsprezece ore, la miliția din Alexandria. Nu au vrut să creadă că am venit pur și simplu voluntari.

Ați avut noroc.

GV: Nu, nu am avut noroc. Nu am vrut să trecem granița.

Ați vorbit de conflictul dumneavoastră cu sistemul în spectacolul „Anul dispărut 1989”. Acolo este un incident în care un actor nu stă într-o seară la aplauze și este apoi discutat într-o ședință, tras la răspundere pentru absență, de către directorul teatrului și un reprezentant al Ministerului Culturii de atunci.

GV: Da. Este chiar povestea mea. Jucam în fiecare seară și nu aveam când să mă duc să fac altceva.

Era despre o fată?

GV: Da, mă întâlneam cu o fată care mă ducea la Filarmonică. Era consumatorul perfect de artă. Mi-a deschis sufletul pentru muzica clasică. M-a purtat pe la toate muzeele, bisericile și conferințele din București.

(a consemnat Ada-Maria Ichim)

Note / comentarii (0)

Adauga comentariu / nota

Selecteaza nota
 
Adresa de email nu va fi facuta publica.