Desteptarea Primaverii - Interviu Alina Petrică

Desteptarea Primaverii - Interviu Alina Petrică

DESTEPTAREA PRIMĂVERII

Prima zi de școală, confruntări, rebeliuni

 

Îți amintești prima ta zi de școală?

ALINA PETRICĂ: Nu îmi aduc aminte exact, dar am așa niște repere cum că primul an de școală în clasa I mi-a fost foarte greu pentru că am crescut la bunici până la aproape 8 ani, la Făgăraș, și când am făcut switch-ul, când m-am mutat la Piatra-Neamț la părinți  „mama”, care în capul meu era bunică-mea era departe și mi-a fost foarte greu fără ea. Pe de o parte învățam foarte bine, mereu și din prima. Am fost tocilara familiei de când mă știu. Pe de altă parte sufeream îngrozitor. A fost complicat. Aveam momente, care erau clar niște puseuri emoționale. Am imagini destul de grele în cap, începeam să plâng din nimic, așa credeau ei. Eu aveam un motiv întemeiat, că eram departe de bunică-mea. Începeam să plâng până când aveai senzația că o să mor. Învățătoarea de atunci, a luat legătura cu părinții mei și le-a spus că s-ar putea să fiu un copil cu probleme, ori că am ceva la cerebel, ori că sunt mai emotivă. Și le-a recomandat un psiholog. Mama nu a vrut să creadă asta. Până la urmă, am acceptat că m-am îndepărtat de bunici. Am crescut și am evoluat, și totul a mers bine mai departe, dar a fost urâtă clasa întâi.

Ceea ce m-a liniștit a fost că mi-am făcut prieteni, chiar formasem în școala primară, un grup de patru prietene și, evident, eram Sailor Moon. În timpul liber ne jucam de-a „Sailor Moon”, „Sailor Marte”, „Sailor Venus”, „Sailor Pluto”. Eu, fiind singura blonda cu părul lung din grup, eram Sailor Moon. Sunt niște desene animate japoneze, foarte drăguțe. Personajele sunt  îmbrăcate ca Barbie, cu superputeri, cu o pisică neagră cu lună în frunte, care vorbește. Încă m-aș uita la ele.

Există ceva din „Deșteptarea” care se apropie de experiența ta personală?

AP: Da. O prăpastie mare între mine și părinții mei. Mai mult cu mama. Ai mei, deși căsătoriți, locuiau separat. Mama era cea care ne guverna planetele. Ea trăia o dramă în privința relației cu tatăl meu, așa că eu încercam să fiu un copil cuminte, silitor, chiar tocilar, veneam acasă cu diplome și premii ca să aibă motiv de mândrie. Pe dedesubt erau niște neîmpliniri, și neînțelegeri, și continua senzație că nu sunt iubită. Cumva îi înțeleg așa de bine pe copiii ăștia din „Deșteptarea primăverii” care se duc acasă și nu au cu cine să vorbească. Mai ales pe Moritz îl înțeleg. Din tot spectacolul, dintre toate personajele, cu Moritz am empatizat și m-am conectat cel mai bine. Dacă aș fi băiat, aș vrea să îl joc.

Care a fost prima ta rebeliune, revoltă majoră?

AP: La 17 ani când am plecat de acasă forever. Ne-am mutat de la Piatra la Brașov. În clasa a zecea, la 16-17 ani, m-am mutat cu mama la Brașov după ce se separase de tata. A fost atât de îngrozitor încât eu singură, care aveam repere bune formate din școală unde datorită olimpiadelor am ajuns să pot comunica la telefon cu directorul școlii, cu profesorii, cu mare lejeritate, am vorbit direct cu ei despre cum să revin la Piatra.  Acolo eu aveam „nava-mamă”, care însemna trupa de teatru pentru adolescenți. Profesoara mea de muzică, apropos de profesorul preferat, m-a ajutat și am încropit singură, cu ajutorul ei, toate documentele necesare ca să mă pot întoarce, fără ca părinții mei să știe. Când totul era pregătit i-am anunțat că plec.

Deci multe din conflictele vieții tale se regăsesc în spectacol. Ce ecou te aștepți să aibă la public?

AP: Maaaare. Și are! Aproape toți oamenii care au venit, apropiați de-ai mei, sau oameni cu care mă cunosc și schimb două vorbe, după ce au văzut spectacolul, cu oricare din distribuții, mi-au spus că este un spectacol care lasă urme. Și un ecou mai puternic nu ai cum să ai!

 

(a consemnat Ada-Maria Ichim)

Note / comentarii (0)

Adauga comentariu / nota

Selecteaza nota
 
Adresa de email nu va fi facuta publica.