DEȘTEPTAREA PRIMĂVERII – INTERVIU ALINA ROTARU

DEȘTEPTAREA PRIMĂVERII – INTERVIU ALINA ROTARU

Alina Rotaru joacă Wendla Bergmann, personajul principal feminin din Deșteptarea Primăverii de Frank Wedekind. Spectacolul, la propunerea regizorului Vlad Cristache, se joacă cu două distribuții și, deși gândit și construit unitar, fiecare dintre aceste distribuții oferă publicului altceva, o altă stare, o altă vibrație, născute din personalitatea și contribuția fiecăruia dintre actori. Acum câteva săptămâni vorbeam cu Alina Petrică despre copilăria și adolescența ei, cu Gheorghe Visu (care joacă Rectorul/Omul cu mască) despre primul sărut și rebeliune. Acum, ne povestește Alina Rotaru despre experiențele sale, la vârste similare.

Alina a terminat un Master de actorie la UNATC în 2014 și joacă în spectacole atât la Teatrul Mic, cât și pe scenele teatrelor independente din București:

• Marianne, Tartuffe, de J.B.P.  Moliere, Regia: Laszlo Bocsardi, Teatrul de comedie

• Alina, TeenSpirit, Regia: Peter Kerek, Teatrul Excelsior

• Ea, Trei despărțiri, de Remi de Vos, Regia: Irina Slate, Godot Theatre Cafe

• Crina, Două liniuțe, de Lia Bugnar, Regia: Lia Bugnar, Teatrul Metropolis

• Lora, Stele în lumina dimineții, de Aleksander Galin, Regia: Gelu Colceag, UNATC

• Alis, Tabloul, dupa Eugen Ionesco, Regia: Alexandru Nagy, Teatrul 8pt

Apa vie, Regia: Ștefan Lupu, Teatrul Mic (în pregătire)

 

A luat Premiul pentru cea mai bună actriță la Gala Tânărului Actor HOP 2017.

 

Ada-Maria Ichim: Îți mai aduci aminte prima ta zi de școală?

Alina Rotaru: Nu îmi aduc aminte de primele zile de școală, dar îmi aduc aminte că purtam pampoane foarte mari și eram mai blufei, mai grăsuță. Nu îmi plăcea să port pampoane, dar eram obligată. Așa era școala pe vremea aceea.

AMI: Ce înseamnă vremea aceea?

AR: M-am născut în 88, deci prin 95. Școala am făcut-o la Buzău. A fost frumos. Când  merg înapoi la Buzău, uneori merg pe strada unde era școala la care am învățat. Atunci mi se părea foarte, foarte mare, erau trei clădiri și un teren de baschet. Acum când trec pe acolo mi se pare foarte mică.

AMI: Purtai uniformă?

AR: Aveam o rochiță cu mâneci bufante, în pătrățele albastre, și un șorțuleț alb. Și șosete albe! Educatoarea ne punea să purtăm în anotimpul rece, dresuri albe, foarte groase, cu dungi tot albe. Era foarte clar, trebuia să avem ceva alb pe picior. Și vara șosete albe peste genunchi. În primele patru clase, cu pampoane și șosete albe mergeam la școală.

AMI: Ai avut vreo perioadă de rebeliune, de incongruență cu ce se întâmpla în jur?

AR: Sigur, ca orice adolescent. Am avut perioada mea de negare. A fost un timp în care am fost introvertită.

AMI: Te-ai tuns?

A: Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată acest lucru: să mă tund pentru ceva ce s-a petrecut în viața mea, sau pentru că am vrut să trec într-o altă etapă. Dar m-am refugiat foarte mult la mine în cameră, m-am uitat la filme, am ascultat muzică și am citit. Nu a fost ceva apăsător, a fost o perioadă mai reflexivă în care am început să înțeleg lucruri. Citeam tot ce trebuia pentru școală, citeam romane pe care nu le înțelegeam din prima și apoi, după câțiva ani, reveneam la ele și le citeam cu alți ochi. „Jocul cu mărgelele de sticlă”, a lui Hermann Hesse a fost o carte la care m-am întors. „Micul prinț” mi-a plăcut foarte mult, și acum aș reciti-o.

AMI: Cum arăta camera ta? Aveai un loc special pentru citit?

AR: Da. Când am împlinit 16 ani, mi-am tapetat toată camera cu sute de afișe cu formații rock. La zece ani am auzit de la niște prieteni Metallica. Aveam niște prieteni de familie care erau rockeri. Ai mei puneau uneori Led Zeppelin. Prima melodie de la Metallica pe care am auzit-o a fost „Nothing Else Matters”. Iar pe ușă am scris mare, pe toată suprafața, Metallica și în jurul numelui am scris alte sute de formații. Și i-am chemat pe ai mei și le-am arătat.

AMI: Și ei ce au zis? „Bravo, mamă!”?

AR: Nu mai aveau ce să facă. La mine în cameră nu mai exista zid. Era acoperit de afișe. Camera mea era ca o revistă cu formații rock.

AMI: Cânți la vreun instrument?

AR: Nu, dar mi-ar plăcea să cânt cu vocea. La UNATC am cântat cu grupul, dar nu singură, că mă emoționez dacă încep să cânt.

AMI: Când ai simțit că te-ai desprins de casă?

AR: Când am plecat de acasă, la facultate, la București. Prima oară am dat la SNSPA, la facultatea de Științe Politice. Și apoi am dat la Actorie. A fost foarte intens și foarte interesant. Nu mai experimentasem genul acela de școală. Nu te duci și citești o carte și scrii despre. Sau să mergi la ore și la seminarii, nu. E lucrul cu omul și a fost foarte special, de fapt. Tot ce am înțeles și mi-a plăcut din facultate a fost că aceasta este o meserie care se face exclusiv cu omul, nu cu personajele pe care ni le închipuim noi și tu, actor, nu mai ești Tu că devii Personajul. Ba da, tu ești Tu și lucrezi cu alt Om. Și atunci devine foarte frumos, foarte uman.

AMI: Crezi că spectacolul cu „Deșteptarea primăverii” va avea un impact?

AR: Nu cred, sunt convinsă. Cred că va avea un impact foarte mare asupra multor generații de oameni, atât pentru copii, adolescenți, pre-adolescenți, adulți, oameni mai în vârstă.

AMI: Partenerii voștri din spectacol, actorii mai vârstnici, mi-au spus că din spectacol învață cum să vorbească cu proprii lor copii.

AR: Despre asta e teatrul. Să vin să îți arăt cum ești. Și, dacă te recunoști, ăsta e un lucru bun. Dacă un spectacol va trezi în tine spectator un sentiment de repulsie, sau de negare sau de neplăcere, e perfect. Pe de altă parte, dacă tu spectator o să te lași copleșit, și o să fii foarte emoționat și empatic față de persoaje, atunci este încă un lucru câștigat. Indiferent la ce extremă /emoțională/ te duce, pe tine, ca spectator, acest spectacol care e mai special, se vede și se ascultă, atunci eu cred că am reușit să ne atingem scopul. Nu merg la teatru ca să râd, ci ca să mă gândesc la ceva după. 

Note / comentarii (0)

Adauga comentariu / nota

Selecteaza nota
 
Adresa de email nu va fi facuta publica.