"Când eram mic, tot timpul mă uitam la cer" - interviu Alexandr Galin

 

La ceas de seară, m‑am aşezat în biroul Secretariatului literar al Teatrului Mic pentru o conversaţie internaţională – Bucureşti ‑ New York – cu unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi ruşi contemporani: Alexander Galin/Aleksandr Galin/Alexandre Galine, în funcţie de unde şi cum e pus pe afiş (SUA, România sau Paris). Conversaţia e prilejuită de recenta premieră a Teatrului Mic: Rendez‑vous pe Lună, o comedie ştiinţifico‑fantastică (de fapt, o metaforă a trecerii timpului, a transformării unui vis în cenuşa cotidianului). Alături de mine se află traducătoarea Mădălina Diţă, în încercarea unui simultan, la care după un timp renunţăm. Puţina rusă pe care mi‑o amintesc din şcoală, plus expresivitatea interlocutorului, fac aproape inutilă traducerea simultană. Cu părul alb, vâlvoi, cu faţa prelungă şi nas proeminent, cu ochii vii şi camera îndreptată din discreţie în sus, spre lampadarul apartamentului newyorkez, Galin ne este, de la început, un interlocutor amical şi blând, a cărui înţelegere şi toleranţă faţă de umanitate iese prin toţi pori.

 Alexandr GALIN: Unde sunteţi?

 Ada‑Maria ICHIM: În biroul unde există arhiva Teatrului. În spatele meu este istoria Teatrului Mic. (În spate, pe rafturi, legate, sunt arhivele documentare ale spectacolelor Mitică Popescu, Mătrăguna, Matca etc. – litera M, după cum v‑aţi dat seama.)

 A.G.: Sper că piesa mea îşi va găsi locul pe acele rafturi.

 A.‑M.I.: Aşa ne dorim şi noi. De unde vă vine simţul umorului?

 A.G.: Mi‑am petrecut copilăria şi tinereţea în oraşul Kursk, pe strada Veselă (Veselionaia). Asta era denumirea străzii: strada era veselă. Mereu glumesc pe tema asta.

 A.‑M.I.: De unde s‑a născut piesa Rendez‑vous pe lună (titlul original: Rendez‑vous în Marea Ploilor)? Este foarte frumoasă metafora aceasta, a unui spaţiu fizic al viselor sfărâmate. Cred că multe dintre piesele dumneavoastră au acest punct de plecare. În Stele în lumina dimineţii avem de‑a face cu o clădire pustiită, în Sorry – cu un subsol cu centrala de încălzire a unei clădiri (un ultim refugiu, o ultimă ascunzătoare). Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este important pentru dumneavoastră.

 A.G.: Când eram mic, tot timpul mă uitam la cer. Acesta era singurul lucru care m‑a atras şi mă atrage cu adevărat. Şi, din păcate, nu am devenit astrofizician, pentru că nu am învăţat prea bine în şcoală… Uram matematica şi fizica, dar în sufletul meu sunt astrofizician. Eram foarte tânăr atunci când am primit primul onorariu pentru un scenariu de film şi imediat am mers cu soţia mea, Galina, să cumpărăm un telescop. Era un telescop destul de puternic. Am văzut Luna, cu toate craterele, sateliţii artificiali, inelele lui Saturn, chiar, la un moment dat, am putut vedea Marea Nebuloasă Andromeda. A fost întâlnirea cu absolutul. S‑a întâmplat ceva uimitor cu mine! Mai exact, ceva legat de piesa aceasta. Când am terminat‑o de scris, chiar după ce am pus punct, m‑a chemat soţia mea, pentru că la televizor era prezentată o emisiune despre oamenii care lansaseră vehiculul spaţial Lunokhod. Mă simţeam împietrit: stăteam şi mă uitam la ecran, uimit de o asemenea coincidenţă. Cel care povestea era un savant deja bătrân. Testele s‑au desfăşurat în Crimeea, fix pe un stand de probă, la fel cu cel pe care eu îl inventasem în piesa mea. Tot ceea ce reprezenta pregătirea astronauţilor sovietici – eu ştiam despre asta, despre cei care trebuiau să zboare pe Lună – se desfăşura acolo. Desigur, ştiam că americanii fuseseră cei care zburaseră primii, iar proiectul cosmonauţilor sovietici fusese închis. Eu ştiam acest lucru. Dar despre faptul că exista un poligon special, unde aveau loc antrenamentele, despre acest lucru nu ştiam. Am văzut în acea emisiune tot ceea ce îmi închipuisem eu. Sămânţa piesei, povestea de la care a pornit ideea, s‑a petrecut la sfârşitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, în Moscova. După destrămarea URSS, au apărut foarte rapid oameni bogaţi. Şi au apărut şi astfel de fete (call‑girls), multe saloane. Un prieten de‑al meu – un mare artist, foarte cunoscut, care preda în faimoasa şcoală teatrală rusă – a sărbătorit una dintre premierele sale, împreună cu sponsorii lui, care erau bogaţi şi puţin criminali. Iar aceştia au decis să aducă fete, ca să fie mai vesel. Printre aceste fete, profesorul o vede pe una dintre studentele sale. A aflat, mai apoi, că ea avea mare nevoie de bani. Aceasta era povestea. O poveste din viaţă. Dar ea nu are nicio legătură cu cosmosul. Am încercat să fac o piesă, în care acţiunea se desfăşura ca în viaţă. Dar noi nu scriem şi inventăm viaţa: viaţa se inventează pe ea însăşi. Şi Livada de vişini a lui Cehov este o metaforă universală. Tot ceea ce se petrece, uneşte acolo – în acel spaţiu al... vişinilor – sensuri, întregeşte piesa. La fel, am căutat şi eu, timp de câţiva ani. Nu puteam avansa şi nu am putut scrie, timp de aproape 4 ani. Lipsea ceva. Într‑o zi, zburam cu avionul, cu un prieten bun, un mare artist, David Borovsky1 (care e în Împărăţia Cerului); mergeam la Odessa (nu e prea departe de România), iar pe geamul avionului am văzut teribila măreţie a Lunii. Imediat am zis: „Am înţeles totul, am înţeles!” Borovsky s‑a uitat pe geam şi a zis: „Genial!” El a înţeles imediat că povestea nu este pe Lună, ci pe Luna artificială. De atunci, aceasta este piesa mea preferată. Nu prea am arătat‑o oamenilor; sunt puţini cei cărora le‑am arătat‑o...

 A.‑M.I.: Aţi şi regizat o parte din piesele dumneavoastră? Cum influenţează acest lucru scrisul?

 A.G.: Da, sunt un profesionist al teatrului. Am terminat Facultatea din cadrul Institutului de Teatru, ca regizor. Sunt şi actor. Iar din fericire – sau din nefericire – piesele mele, încă de la prima dintre ele, au avut un mare succes, aşa că scriu mai mult decât regizez. Dar uneori vreau să regizez, alteori nu. De‑a lungul carierei mele, teatrul s‑a schimbat foarte mult, iar regizorul a devenit responsabil pentru viitoarea viaţă a piesei. Asta e realitatea. De aceea, încerc să fac asta de unul singur, să nu împovărez pe altcineva cu astfel de răspunderi. Sunt norocos că piesele mele au fost puse în scenă de unii dintre cei mai buni regizori din Rusia, şi chiar de unii dintre cei mai buni artişti din lume. Dar, câteodată, îmi este dor de teatru, pentru că sunt actor şi iubesc repetiţiile: ador să fiu acolo! De obicei, ca scriitor, oferi piesa şi, după câteva luni, vii în calitate de musafir să vezi spectacolul. Iar spectacolul are o altă viaţă. Tocmai ce am pus în scenă, la Moscova. În 2016 au apărut două dintre piesele mele, în acelaşi timp. Aşa a fost să fie. Una dintre ele se numeşte Parada, iar cea de‑a doua se numeşte Faţa. Acţiunea din piesa Faţa se desfăşoară în Moscova, într‑un restaurant românesc. Pentru că personajul locuieşte în România. Este rus, dar şi‑a făcut o operaţie estetică şi a trebuit să fugă din Rusia. A petrecut mult timp cu ţiganii… (E o poveste lungă. Una românească. Pentru că eu mă consider parţial român: tatăl meu s‑a născut şi a locuit o parte din tinereţe în Galaţi. Am mers acolo să caut casa lui, însă nu am găsit‑o. Dar asta e altă poveste…) Altă piesă a fost pusă în scenă la Teatrul „Sovremennik”; se numeşte Amsterdam. Am lucrat mult timp la piesele mele de teatru; am încercat să fac în aşa fel ca regizorii să nu fie nevoiţi să lucreze în plus. Să nu mai adauge nimic. Să fie complete. Da, sunt un perfecţionist 100%...

 A.‑M.I.: Rendez‑vous a avut mai multe variante. Trei versiuni?

 A.G.: Da, şi vor fi mai multe. Oricum, nu contează, pentru că eu nu schimb structura. Nu schimb nimic. Acolo există problema legată de relaţia dintre Trauberg şi Inna.

 A.‑M.I.: Da, este veşnica întrebare. S‑a întâmplat sau nu ceva între cei doi?

 A.G.: Eu cred că nu. Pentru că, dacă s‑ar fi întâmplat, asta ar fi o cu totul altă poveste. E o relaţie foarte ciudată. Ea e îndrăgostită şi este foarte tânără… Cine îl joacă pe Trauberg? Un actor tânăr?

 A.‑M.I.: Nu, e mai matur: Claudiu Istodor.

 A.G.: Ea este foarte tânără. Pentru ea există îndrăgostirea, există şi iubirea, care e mai presus decât sexul. Sunt nişte lucruri care nu pot fi comparate. Mi s‑a părut că, dacă între ei ar fi existat ceva, atunci el ar fi avut un alt tip de datorie faţă de ea: o datorie de bărbat. Este ca un prooroc pentru ea. Între ei e mai mult idolatrie decât iubire concretă. El are riduri, nu mai este tânăr. Ea e o fată tânără, sănătoasă. Dacă ea se va îndrăgosti şi va dori pe cineva, acela va fi un băiat de vârsta ei, frumos. El a trezit în ea simţăminte precum credinţa în anumite principii, iar când totul s‑a prăbuşit şi lumea s‑a dovedit a fi cu totul alta, atunci ea nu îl mai poate vedea. Aceasta nu este iubire. E mai mult decât să te culci cu cineva… Asta n‑are nicio legătură cu relaţia dintre cei doi.

 A.‑M.I.: În spectacol se înţelege acest lucru: se înţelege că s‑a îndrăgostit de felul în care el vorbeşte despre un vis.

 A.G.: Da, da. Este o poveste universală. Luna însăşi, şi spaţiul, controlează piesa. Şi pe fete. Ele sunt ca praful ceresc. Înţeleg ce înseamnă legile gravitaţionale şi pentru ele. Pe fete le atrage Luna. Treptat, le purifică, pentru că înţeleg cât de înspăimântător poate fi pe Pământ.

 A.‑M.I.: Piesele dumneavoastră au fost puse în scenă în Occident şi în Orient. Există vreo diferenţă?

 A.G.: Nu.

 A.‑M.I.: Din Anglia până în Rusia, nu există nicio diferenţă? Publicul e similar?

 A.G.: Am văzut mai multe variante ale piesei Stele în lumina dimineţii. Diferenţele ţineau de cultură – de exemplu, între ţările europene şi cele asiatice. În Orient, nivelul de toleranţă, de francheţe, este altul. Hainele sunt diferite, felul în care e prezentat corpul femeii… Dar relaţiile, înţelegerea lor, spectatorii... totul e la fel. Multe spectacole nu vorbeau direct despre Uniunea Sovietică. După Jocurile Olimpice din 1980, de la Moscova, am fost chemat în Los Angeles. Acolo erau Jocurile Olimpice din Los Angeles, iar regizorul ne‑a zis imediat: „Şi la noi i‑au deportat pe toţi. Pe beţivi, pe criminali. Poliţia i‑a deportat pe toţi. Nu din cauza imaginii, ci din motive de securitate.” Aşa era şi la Olimpiadele din Londra sau din Tokyo.

 A.‑M.I.: De unde vă vine interesul pentru damele de companie?

 

A.G.: Una dintre primele şi cele mai importante influenţe a fost Federico Fellini. Eram tânăr când am văzut Nopţile Cabiriei. Observaţi, am scris foarte mult despre bătrâni, cât de rău o duc ei. Am scris piesa Retro acum 40 de ani, pe când aveam 20 şi ceva de ani. Am scris despre bătrâni. Îmi era milă de ei. Îi compătimeam. Sunt un mare umanist.

 A.‑M.I.: Umanist, nu comunist!

 A.G.: Scriu despre bătrâni, despre femei. Uneori şi despre bărbaţi, care adesea trebuie compătimiţi. Cred că fără compasiune, fără sentimentul de vinovăţie... Iar sentimentul de vinovăţie e ciudat, destul de greu de descris, pentru omul care scrie. Lui îi este milă şi e gata să răspundă pentru creaţia lui. Îi este milă, pentru că viaţa e finită, iar el nu poate să facă nimic. Şi el îşi cere scuze personajelor sale, oamenilor, pentru faptul că el înţelege că ei vor muri. Şi el nu poate face nimic. Pentru mine, fără acest sentiment nu există arta, cinematograful, teatrul – pe care poate că îl înţeleg, căruia m‑am dăruit, în care cred, care îmi este foarte aproape de suflet.

 A.‑M.I.: Ce sentiment, exact?

 A.G.: Sentimentul de vină. Pentru că eu inventez oameni, şi tot eu ştiu despre ei că vor muri. Iar pentru a răscumpăra această vină – cum spunea Pasternak, în poezia despre nemurire: „Moartea este un dar al eforturilor Învierii” – am inventat o situaţie în care omul se alătură veşniciei şi devine nemuritor. Despre asta este şi piesa Rendez‑vous pe Lună. Cei doi, cu treizeci de ani în urmă, când erau tineri şi se pregăteau să zboare către Lună, erau deja conectaţi la nemurire, la Marea Rusie, la Măreaţa Idee. Iar acum îi văd ca doi bătrâni. Unul dintre ei încă ţine la acea idee (şi nu contează dacă s‑a culcat sau nu cu Inna), el încă visează. Iar celălalt vrea doar să se distreze, să se culce cu toate femeile, pentru că el aşa înţelege viaţa. Tocmai de aceea, cred eu, ar fi o greşeală să fi existat o relaţie între Inna şi Trauberg. 

A.‑M.I.: În anii de început ai carierei dumneavoastră, v‑aţi confruntat cu cenzura? Aţi fost vreodată pus la index?

A.G.: Câteva dintre piesele mele s‑au confruntat cu cenzura. Dar, totuşi, nu. Am avut noroc: cariera mea a coincis cu începuturile erei Gorbaciov.

A.‑M.I.: Şi acum?

A.G.: Acum, mă tem că s‑a creat un alt fel de cenzură în Rusia. Nu tipul de cenzură guvernamentală. Sunt create comisii din oameni care sunt capabili să le dicteze artiştilor ce e bine şi ce e rău. Este inacceptabil.

A.‑M.I.: Are vreo legătură cu biserica ortodoxă? Devin mai conservatori?

A.G.: Ei trebuie să meargă la biserică, iar noi nu le spunem cum ar trebui să se desfăşoare slujba, cum să se boteze, cum să creadă. Noi nu vorbim despre asta: nu e treaba noastră. La fel şi oamenii laici nu trebuie să ne spună nouă cum să discutăm cu spectatorii noştri. Iar biserica ar fi mai bine să nu se ocupe de teatru: nu este treaba ei.

A.‑M.I.: Nu ar trebui, dar vi se pare că o face? Nu spun că ar face‑o direct, că ar veni şi ar cere eliminarea unui cuvânt sau a unei scene. Dar indirect?

A.G.: Măriţi preţul biletelor de 100 ori! Lor le plac foarte mult banii, şi aşa că nu vor ajunge la spectacole. Dacă ei vor să constrângă ţara, să o scufunde într‑o mlaştină, până va apărea un nou Ceauşescu, atunci trebuie ascultaţi. Doar că nu va fi comunism; va fi ceva mai mult. Acolo unde este ideologie – iar credinţa este ideologie –, acolo moare arta. Nu sunt de acord cu acest lucru.

A.‑M.I.: Căci iubiţi oamenii!

A.G.: Da, sunt un umanist. Iubesc oamenii.

A.‑M.I.: Aţi regizat şi filme.

A.G.: Am regizat trei filme. Unul în Italia: se numeşte Mantia lui Casanova, şi e şi pe youtube.

A.‑M.I.: Delegaţia, în engleză.

A.G.: Un film foarte frumos. Cu actori frumoşi. Iubesc filmul acela. E filmat în Veneţia. Delegaţia – nu‑mi place denumirea asta a lui; la noi se numeşte Mantia lui Casanova. Al doilea film este Foto (Fotografia); există şi piesa de teatru Fotografia cehă. Al treilea film – Victima (The Casualty) – l‑am filmat cu americanii. Când mă plictisesc sau mi se ia de scris, mă ocup şi de alte lucruri. Pe lângă filme, în acea perioadă am scris şi un roman: Do Re Mi Do Re Do. Cei care sunt interpreţi de jazz şi cântă la instrumente Do Re Mi Do Re Do... Asta este o expresie necenzurată în limba rusă şi anume: „Du‑te‑n...”

A.‑M.I.: Aveţi vreun ritual al scrisului?

A.G.: Nu am un ritual de scris. Aştept; câteodată aştept ani de zile. Câteodată nu fac nimic, timp de ani întregi. Acum sunt şi la o vârstă la care îmi permit. Am şi scris destul de mult, şi până nu‑mi vine în minte ceva care să aibă o forţă enormă... Îmi plac foarte mult ultimele două piese ale mele. Îndeosebi piesa Parada. Sunt surprins că încă nu a fost tradusă, pentru că este fără doar şi poate piesa reprezentativă pentru astăzi, pentru ţările post‑totalitare din ziua de azi. O să vă trimit link‑ul website‑ului meu.

A.‑M.I.: Doriţi să transmitem ceva spectatorilor din Bucureşti?

A.G.: Bucureştiul este un oraş foarte frumos, Ceauşescu n‑a reuşit să‑l distrugă, chiar dacă a încercat. Întotdeauna le mulţumesc spectatorilor pentru cumpărarea biletelor şi pentru că vin la teatru. Le mulţumesc şi le doresc să meargă cât mai des la teatru.

Note: 1  David Borovski (n. 1934 – m. 2006), scenograf şi regizor. A studiat teatrul la Şcoala de Arte din Kiev şi apoi (vreme de 15 ani) a lucrat în teatrele profesioniste din Kiev. A colaborat vreme îndelungată cu Leonid Varpahovski, ucenic al lui Vsevolod Meyerhold. A mai lucrat cu regizorii G. Tovstonogov, A. Efros, A. Efremov, L. Dodin ş.a. A conceput scenografia sau a regizat aproape 150 de spectacole în teatre şi opere din întreaga lume (Rusia, Italia, Germania, Ungaria, Franţa, Finlanda şi Statele Unite).

 A consemnat: Ada-Maria ICHIM
Traducere: Mădălina DIȚĂ 

 Aleksandr Galin – Teatrografie în România

CĂUTĂM SOŢIE PENTRU TATA, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu”, 23.12.1986, regia: Cristian Ioan;

STELE ÎN LUMINA DIMINEŢII, Teatrul „Odeon” din Bucureşti, 03.12.1999, regia: Gelu Colceag;

STELE PE CERUL DIMINEŢII, Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti, 26.02.2000, regia: Gheorghe Marinescu Goange;

ULTIMELE STELE, Teatrul de Stat din Constanţa, 09.04.2000, regia: Gheorghe Jora;

SORRY, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti, 15.01.2004, regia: Yuri Kordonsky;

AUDIŢIA, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, 22.02.2004, regia: Alice Barb;

AUDIŢIA, Teatrul de Comedie din Bucureşti, 06.03.2004, regia: Mircea Cornişteanu;

SERENA ŞI VICTORIA, Teatrul „I. D. Sârbu” din Petroşani, 30.01.2005, regia: Horaţiu Ioan Apan;

RETRO, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, 14.01.2007, regia: Mircea Cornişteanu;

AUDIŢIA, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, 30.06.2007, regia: Claudiu Goga;

UN PENSIONAR FATAL, Teatrul „Constantin I. Nottara” din Bucureşti, 17.04.2008, regia: Tudor Ţepeneag;

KONKURS, Teatrul Dramatic „Maria Filotti” din Brăila, 16.05.2009, regia: Aurel Palade;

VÁLOGATÁS (AUDIŢIA), Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Compania „Tompa Miklos”, 22.01.2010, regia: Kincses Elemér;

AUDIŢIA, Teatrul „Tineretului” din Piatra Neamţ, 19.12.2010, regia: Szabó K. István;

PAHARELE LUI CUPIDON, Teatrul „Aureliu Manea” din Turda, 14.04.2011, regia: Chris Nedeea;

STELE PE CERUL DIMINEŢII, Teatrul de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad, 14.03.2014, regia: Cristian Gheorghe;

AUDIŢIA, Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Trupa „Iosif Vulcan”, 31.01.2016, regia: Mircea Cornişteanu.

 

 

Note / comentarii (0)

Adauga comentariu / nota

Selecteaza nota
 
Adresa de email nu va fi facuta publica.